”Ultima Jacaranda” de Letiția Vladislav

60
ultima jacaranda letitia vladislav murcia spania leviathan.ro

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roAcum, că avea un scaun cu rotile electric, Rocio Gonzalez putea ieși înainte de prânz până la mare fără ajutorul columbianei, fata care avea grijă de ea și de Manolito, soțul ei mai tânăr, dar cu dureri de genunchi groaznice, că uneori se târa de la pat la fotoliu, căzând în el ca un bolovan și blestemându-și zilele de parcă stătea moartea la poartă și încerca să-l amăgească. Ea se târa după el, mult mai greu, de două ori o operaseră și de două ori dăduseră greș, acum nu mai putea merge fără ajutor. Reușise să ia scaunul cu rotile electric datorită doctoriței noi, venite din estul Europei, o fată sensibilă cu care putea vorbi, ba chiar plângea, dacă nu mai avea vorbe să-și reclame suferința, iar doctorița scria ceva în caietul ei, apoi telefona peste tot, cerând insistent ajutor pentru ea, femeia abandonată de copii, bărbat și societate, care stătea mai mult în casă decât afară în grădină, pentru că iarna nu mai era niciun vecin prin preajmă, fugeau toți la oraș unde era mai comod cu apa și cumpărăturile. Ea rămânea singură cu Manolito în căsuța lor cu o palmă de grădină și solar, dar unde nu mai pășiseră de ani de zile. Doctorița reușise să-i asigure ajutorul acestei fete zăpăcite, puțin cam toantă, dar, cum zicea soră-sa, calul de căpătat nu-l cauți la dinți, o columbiană frumușică și tânără ce-i mulțumea cerului că are o asigurare de sănătate și niște bani în mână la fiecare sfârșit de lună. Julita, la rândul ei, îi căra pe amândoi din pat la baie, îi spăla pe rând, mai întâi pe Rocio, pentru că era ca un fulg și se lăsa unsă cu toate uleiurile care miroseau a vanilie și cocos fără să protesteze, spunându-i de fiecare dată ce mulțumită este cu serviciul ei, pentru că de când i se îmbolnăviseră oasele nu se mai putea bucura de parfumuri și că în patul ei nu mai miroase a intrare în cimitir, ci a viață. Manolito savura și el baia de dimineață, reclamând că îl mănâncă pielea între picioare, exact sub ouă, mai bine zis, pentru că era prea cald afară și transpira ca un bețiv, zicea, așezându-se pe scăunelul alb cumpărat de la Lidl, special pentru handicapați ca el, crăcăcându-se cât putea de tare, ca degetele Julitei să-i poată cuprindă ouălele și, în vreme ce ea ungea cu Bepanthen aceste ouă ceva mai roșii ca iarna, din cauza căldurii, se întăreau și Manolito creștea puțin câte puțin până era și el o bucată de lemn.

– Madre mia, Manolito, zicea fata, te-a dotat Dumnezeu…

– Vorbește mai încet, te rog, Rocio te poate auzi și ne aruncă afară pe stradă, văzându-mi lemnuțul.

– Manolito, cum dracu’ de reușești așa ceva la anii tăi?

– Reușesc și mai mult, Julita, reușesc ca un cal, dacă am lângă mine femeia care știe ce vrea…

Julita se apropia mai mult de el, trebuia să recunoască, l-or fi durând picioarele, se gândea, însă avea un corp de bărbat tânăr, deși trecuse de șaizeci și cinci, era zdravăn și nu se dădea bătut cu una cu două, își umplea palma cu Bepanthen și începea să-l ungă și unde nu era roșu, de la lemnuț la ouă, apoi din nou la lemnuț până Manolito începea să geamă ca răpus de trăsnet și palmele ei se umpleau cu o altă pomadă, lipicioasă, de un alb-gălbui.

– Julita, o auzea pe Rocio strigând, ai făcut cafeaua și se răcește până ești gata cu Manolito.

– Venim, venim, striga Julita, puțin cam furioasă, era victoria ei, momentul ei de extaz, venim după ce-l ajut să se îmbrace, continua să strige în timp ce-i curăța ouăle și-i trăgea chiloții în sus ca la un copil neajutorat.

– Cum reușești, îl întreba din nou, fără să aștepte răspunsul, pentru că era sigură că există un mâine și Manolo va stropi din nou mâinile ei, iar ea, cea plătită să aibă grijă de el, simțea ceva straniu la această atingere, de parcă era ea, nu Manolito, vulcanul ce se zbătea să iasă afară.

Beau cafeaua pe terasă. Toată vara. Era singurul lux pe care Rocio îl savura cu tot sufletul. Terasa, destul de mare, da direct în grădina plină de flori, toate alese de Rocio la piața de sâmbătă, când veneau trei camioane cu flori din toată regiunea, doi palmieri, și o micuță fântână arteziană făceau ca această terasă de vară să îndeplinească toate visurile stăpânei. Și cum Rocio avea un caracter puternic și-i plăcea să joace rolul de șef al tribului, nu înceta să comande: ”Fă asta, ia asta, adu asta, vai, vai, vai, n-ai deloc gust, fata mea!”, și asta de dimineața până seara. Liniștea venea prin noiembrie, când începeau ploile, ea aduna totul de pe terasă și cafeaua se bea în sufragerie. Ploua cu furie, bătea vântul de părea că-i ia pe sus, palmierii se îndoiau, șuierând odată cu vântul, cei doi nu mai ieșeau afară pe ploaie și frig, iar ea alerga de nebună la farmacie, pentru că la o reclamă Rocio descoperise niște pastile ce-ți luau durerea din genunchi și care trebuiau cumpărate, Manolito avea nevoie de ele neapărat. Se întorcea ca stoarsă, Manolito lua pastila binecuvântată, fără să scoată un cuvânt, două- trei ceasuri, ploua și genunchi continuau să-l doară.

– Mama ei de viață, țipa, ai dat aproape treizeci de euro pe un rahat, ți-am spus că nu-mi folosește  la nimic…

– E spre binele tău, se apăra Rocio, eu fac totul pentru binele tău, nerecunoscătorule!

– Nu vă certați, se băga Julita între ei, trimite-l la curve și nu-l mai dor genunchii.

Râdea cu ochii pe Manolito, știind perfect ce-i lipsea matadorului.

– Faci glume, zicea Rocio, al dracului de puritană, aici stă, cu genunchii praf, dar la alea nu merge.

Era de doi ani la ei și încă nu pricepea prea bine cum ticăie Rocio cu adevărat, pentru că azi era alb și mâine negru, dormea singură în camera cea mare, ce da spre fundul grădinii, să nu audă gălăgia străzii, deși iarna nu trecea nici dracul în persoană pe strada lor. Dar iarna trecea, venea Semana Santa, se întorceau vecinii, iar Rocio, mai nou, se cățăra în scaunul cu rotile electric și mergea zilnic până la mare. Erau doar trei străzi, însă pentru ea era o victorie absolută. Așa mai afla noutăți din cartier, cine cu cine, de ce și pentru ce, cine-i mort, ori dacă Pedro, nebunul îndrăgostit de iasomie, mai venea la plajă cu sora și tatăl lui. Pe Pablo nu-l mai auzise cântând și Rosita îi spusese că este la spital de luni de zile. Participa la viață și asta o făcea rezistentă. Ieșise imediat după ce-și băuse cafeaua singură, Manolito reclamând dureri de spate și refuzând să iasă din pat așa de devreme.

– Merg la plajă, îi spusese Julitei, poate iau micul dejun acolo, cu Pepe și soră-sa, tu ajută-l le Manolito și așteptă-mă până mă  întorc.

– Stai mult?

– Un ceas…

O ajută să coboare, apoi deschise portița spre stradă. Era deja cald. Soarele urcase până peste palmierii de lângă hotel. O urmări câteva clipe cum se îndepărtează, apoi urcă treptele sus. Trebuia să-l spele pe Manolito. O aștepta la capătul patului.

– Te mai doare spatele?

– Nu-i mai bine ca ieri, zise Manolo, agățându-se de brațul ei.

– Azi nu începem cu baia, zise, unge-mi picioarele aici în pat…

– Ești un pervers, zise Julita și, mai în glumă, mai în serios, îl lungi peste cearceaful albastru și-i trase pijamaua în jos.

– Ai un corp frumos, îi zise, dacă nu te-aș vedea, aș spune că nu te doare nimic, amorcito…

– Rocio nu vine, zise el, vreau să mă ungi fără rochie… poți?

– Bineînțeles, zise ea, tot transpir.

– Cu rochia asta ești ca ultima jacaranda de pe strada noastră, zise, mă scoți din minți.

Își umplu palma cu crema mirosind a cocos, nu cu Bepanthenul ordonat de nevastă, se apropie de el ca la un dans al derwișilor, ea, goală, mirosul sălbatic al uleiului de cocoș, jaluzelele erau trase, razele de soare treceau cu mare greutate peste trupurile lor, începu jocul ca în fiecare dimineață, ouă, lemnuț, ouă, așteptând să-și piardă esența albă în palmele ei. Cu un salt sări peste rochia ei înflorată, o prinse cu brațele lui puternice și intră în ea cu o forță ce n-o întâlnise nici la iubitul ei de treizeci de ani.

– Juli, o auzi pe Rocio țipând la sub fereastră, Juli, idioato, vino jos și deschide-mi poarta, Juli !

– Vin, strigă, odată cu el, viiiin !

Trase rochia peste cap, ascunse chiloții în buzunarul plin cu hârtie igienică și ieși afară.

– N-a mers?, întrebă mirată.

– Nu erau ai mei acolo, zise Rocio, așa că am să stau pe terasă. S-a trezit Manolito ?

– Dormea, răspunse Julita, mă duc să văd…

Urcă din nou sus în camera lui. Parcă era mort.

– Te-am omorât ?, întrebă, atingându-l cu degetele pe față.

– A fost ca altădată, zise bărbatul, sunt cel de altădată, Julita… tu m-ai făcut din nou bărbat…

– Deschid fereastra?

– Nu, zise, am să dorm o vreme cu mirosul tău…

Ieși. Coborî în fugă scările. Rocio o aștepta.

– Trebuie să uzi florile, zise, înainte să ardă soarele.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.