”Ultima toamnă” de Letiția Vladislav

130
ultima toamna proza letitia vladislav spania

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.ro– A murit, zise Ștefania plângând, vocea îi tremura așa de tare, de parcă era agățată pe o sârmă deasupra orașului, bătea vântul și se ținea cu toată forța de cer, să nu cadă, pentru că nu se mai putea aduna așa de ușor, a murit, zise, și idiotul ăla n-a sunat pe nimeni…

Era decembrie. Aici nu ningea, umezeala se întinsese peste tot, ploua mărunt, semn că iarna începuse să-și facă de cap.

– …au găsit-o căzută între pat și scaunul ei tapițat, zise, singură nu se mai putea ridica, tu știi, ea avea probleme cu genunchii…

– Știu, am spus, făcea o terapie unde ai trimis-o tu, un alt idiot, plătea o grămadă de bani și îi era din ce în ce mai rău… nu mai putea ieși singură afară din casă.

– Îl văzusem la PRO TV, un interviu, părea bun, zise, poate nu era indicat pentru ea, nu știu, ei îi era frică să nu cadă și să-și rupă ceva, la anii ei trebuia să aibă grijă de oasele folosite…

– Căzuse și în casă, i-am spus, pentru că la cap era de patruzeci și restul trecuse de optzeci, lipsea balanța, ea uita că îmbătrânise… ori o făcea intenționat… cred că mai avea multe de făcut și împingea timpul îndărăt…

– Au dus-o la un spital, apoi la un azil de bătrâni, unde ea nu dorea nici să atingă pragul. Cred că s-a opus cu toată forța.

– O văzusem în octombrie. Era cam abătută. Aștepta niște rezultate de analize și se îngrozea că a venit timpul să plece, mi-a zis, mai trebuia să scrie ceva despre Cernăuți și, zicea, nu poate începe, îi este frică să nu poată scrie până la capăt, ori să scrie cel mai profund articol din viața ei și să moară pe scaunul tapițat cu revista în mână, glorioasă, singură și fără speranțe în mai bine.

– Ăla știa, zise Ștefania, o acompaniase la ultimul doctor, ce-l mai durea, avea actul de proprietate în buzunar și banii… tu știi, ea trăia foarte modest…

O săptămână întreagă am vizitat-o zilnic. Veneam cu 381 până la Șincai, treceam strada, o luam printre blocuri până la piață, cumpăram legume, fructe și flori, mă întorceam la blocul numărul trei, îl salutam pe ceasornicar, apoi sunam și așteptam să aud cum apasă butonul care mă lăsa să intru pe holul mare, câteva trepte sus, coridorul din dreapta, primul apartament pe stânga. O cameră ce servea de dormitor, birou și bibliotecă, un dulap vechi pe peretele ce da în bucătărie, două ferestre mari care dau în stradă, una mereu deschisă, pentru că pisica intra și ieșea afară, într-un fel de grădină îngustă, plină de trandafiri sălbatici. Un birou imens sub ferestre, plin de cărți puse una peste alta, vaza albastră cu o floare galbenă, pictată de Sandi, cândva înaintea emigrării, menora, crucifixul ortodox, un suport de lumânări adus de mine, micuț, dar ea ținea la el, trei palme libere de mobilă unde ne lăsam ceșcuțele cu ceai. Peretele mai lung, cred că avea vreo trei metri, bibliotecă ce sta să se rupă sub greutatea cărților, scaunul tapițat plin de ziare nemțești, restul, până la poartă, alt dulap de cărți, pe hol cărți și un cuier, bucătăria, unde nu se mai pregătea de ani de zile nimic, mâncarea i-o aducea bărbatul care-o moștenise, din când în când un ceai, când venea femeia care făcea curat. Deși garsoniera te sufoca, din cauza zecilor de cărți, când te așezai pe scaunul tapițat simțeai ceva liniștitor, mai ales seara, când aprindeam o lumânare și stingeam becul. Camera căpăta un aer special, eram cu o sută de ani în urmă, cărțile, aproape toate vechi, păreau aurite, iar ea, cocoțată în pat, între perne, îmi citea din biblia tatălui ei, ori îmi povestea ceva din viața lor de familie.

– Fusese o femeie frumoasă, zise Ștefania, avea ceva exotic în ea, poate erau ochii mari și vii…

– Niciodată n-am întâlnit o femeie atât de cultivată, am spus, Sandi o numea Enciclopedia.

– Cei doi se potriveau de minune, zise Ștefania, poate că se întâlnesc acum…

– Le-o doresc, am spus, i-am iubit pe amândoi… chiar m-aș bucura să se poată întâlni prin alte universuri. Ea credea în așa ceva.

– Acum pot să-ți spun, zise Ștefania râzând, după ce-ai fost cu el în vechiul apartament din Pantelimon, era în ajunul Paștelui și tu ai cumpărat un pui de iepure alb, pentru copii, iar el adusese flori pentru noi, eram, doar, gazdele voastre, ei bine, după ce am băut cafeaua și voi ați plecat, ea mi-a spus că și-a întâlnit umbra… era omul tău.

– El mi-a spus la fel, am zis, femeia asta este o enciclopedie, frumoasă, deșteaptă și atrăgătoare, ai avut norocul s-o cunoști…

– Ea te adora. Niciodată n-ar fi făcut nimic care te-ar fi putut răni. A rămas un vis. Ca atâtea alte vise.

– De ce nu s-a căsătorit?

– Cu cine? Unii aveau poziții înalte și bani, dar erau șterși, nu o puteau încânta cu nimic. Alții, cei interesanți, aveau neveste.

De unul îmi povestise. Erau studenți. Fusese iubirea vieții ei. Într-o bună zi a părăsit-o. Trebuia să aleagă între fata cu ochii orientului și menora pe masă și o alta, cu relații sus-puse, ce-i garanta o carieră în cel mai scurt timp. A ales cariera și femeia proastă. Iar ea a suferit enorm. ”Niciodată, a jurat, n-am să mă mai fac dependentă de un bărbat.” A avut iubiți, dar erau pentru scurtă vreme. Nu mai lăsa pe nimeni să-i ocupe timpul și inima.

– Știai că pe cel ce-a făcut-o nefericită îl mai avea ca prieten?, mă întrebă Ștefania, era sfătuitorul ei, numai el îi știa secretele, nici tu, nici eu nu am știut totul, dar el era prezent în trecutul ei și nu-l arunca afară, avea un pilon de care se rezema.

– Se vedeau?

– Nu, nu s-au mai văzut de patruzeci de ani, zise Ștefania, pentru că, ceea ce tu nu știi, atunci demult, la zece ani după ce se despărțiseră, el venise în Pantelimon… s-au iubit în garsoniera de la mansardă, iar a doua zi el a luat tramvaiul și s-a pierdut, la dorința ei, în nebunia orașului.

Unele din poveștile Ștefaniei le știam. Altele nu. Eu eram cu douăzeci de ani mai tânără și niciodată nu mi-au povestit totul, doar bucățele mici, depinde de situație, cu care nu puteam începe nimic. Toți avem secretele noastre și lăsăm afară numai rupturi, cele mai multe nevinovate, pentru că viața este doar un joc de poker și nu ne place să ni se uite alții în cărți. Nici mama nu știa totul despre mine. Fiecare are o cutiuță a lui unde și-a pus sub lacăt cele mai fragile situații trecute.

– Pentru mine rămâne o poveste de dragoste frumoasă, am spus, ea și el, evreică și ortodox, război, frica de deportare, pacea și revoluția…

– Pentru mine nu, răspunse Ștefania, n-au trăit intens decât cinci ani, restul a fost cenaclu…

– Scria și el?

– Da, zise Ștefania, îi citea textele la telefon. Nevastă-sa credea că-i lectoră de carte.

M-am gândit la ultima toamnă cu ea. Era cald și soare ca în iunie. Trandafirii sălbatici înfloreau unul după altul, o fereastră era deschisă și mirosul străzii se amestecase cu mirosul trandafirilor și a buruienilor ce creșteau pe palma de pământ. Fusesem până la Parcul Tineretului, pentru că mai îngropasem și pe-acolo unele amintiri și în loc să mă întorc direct în apartamentul ei, am luat-o pe alea principală. Iarba fusese proaspăt tăiată și mirosea a crud. M-am așezat pe o bancă și am închis ochii. Iepurele alb, copiii, râsete și țipete, ”mamă, fuge Yuki!”, coșulețul pregătit special pentru el, Yuki nu fugea, alerga după noi, altceva nu cunoștea, țopăia prin iarbă și se bucura de verdele verii, mereu în fața noastră. Fetei i se făcuse rău de la soare, nimeni nu știa de ce-i curgea atâta sânge din nas, nu căzuse, aduna floricelele crescute prin iarbă, o lungisem pe bancă și-i stropisem fața cu apă, încet, încet a deschis ochii, Doamne, ți-am sărutat picioarele nevăzute, mulțumindu-ți, pentru că nu știam ce pot face mai mult. Yuki în coș, copiii în fața mea, am căutat un doctor pe Giurgiului și l-am găsit, era alergică la soare, a zis, va trebui să evite razele puternice în miezul zilei. Aveau pălăriuțe, dar refuzau să le pună pe cap. Multă vreme n-am mai fost cu ei în parc. Intram în panică. Mai era el, un bărbat, la începutul drumului, ca și mine, care mă suna de zece ori pe zi, inventând un motiv extrem de urgent, ne întâlneam în parc și stăteam pe o bancă ore întregi, fiecare povestind ceva. Mai mult nu era. Numai atracția aceea inexplicabilă și Parcul Tineretului. Ea știa de el. Și râdea de mine. ”Pune punctul pe i, zicea, o aventură îți va face bine”, dar eu nu aveam în cap decât scrisul și copiii. El era ispita de-afară. Când am plecat, s-a terminat cu salvarea lumii în Parcul Tineretului. Am luat-o înapoi spre Șincai. Aleile gemeau de frunze. Încă nu apucaseră să fie măturate. Am fotografiat colțul în care mă întâlneam cu bărbatul tânăr și ambițios. Umbra unui platan se lungea până la mine. Semăna cu o mână întinsă. Ea mă aștepta. O sunasem că vin. Făcuse un ceai verde și-mi lăsase ceșcuța lângă menora.

– Ai fost în parc, mă întrebă, în parcul ăla unde ai descoperit că te poți îndrăgosti chiar dacă ai un bărbat?

– Da. Blocul este în paragină. Banca va putrezi în iarna asta…

– Și, râse, ți-ai spălat sufletul de păcatele neîncepute?

– Nu. Dar mi-ar plăcea să-l mai văd o dată.

– Vei întâlni un om bătrân, zise, nimic din ramura de cireș în floare, un ambițios amărât și singuratic, te va dezamăgi profund…

– Bătrână sunt și eu…

– Da, zise, toți ajungem dincolo.

Râsul ei era amar.

– Poți închide fereastra, zise, pisica s-a întors.

Am închis-o. Și în palma de grădină venise toamna. Trandafirii înfloreau, dar de la platanii din stradă se adunaseră frunze în toate culorile, țesând un covor viu sub ferestre.

– Ce toamnă ai în grădină, am spus, plină de culoare.

– Va fi ultima toamnă, zise.

– Nu cred. Trebuie să aștepți vara. În iunie sunt din nou aici.

– Tu știi că simt ceva, ți-am mai spus eu, zise, luându-mi mâinile, eu simt că voi rămâne în iarnă… și nu-mi place… niciodată nu mi-a plăcut iarna.

– Nici mie.

Un gândac de bucătărie se urcase în pat, un altul pe perete. Și unul, spre mirarea mea, era în părul ei. N-am scos o vorbă. Mă rușinasem ca un copil. Nu-i puteam spune. O rușinam. Era o pedantă. Casa era plină de gândaci. În baie, printre zecile de cărți, acum în pat. M-am făcut că mângâi pisica și câțiva au fugit printre ziare. Se întunecase și a trebuit să aprind lumina. De fapt, platanii din stradă întunecau camera.

– Plec, i-am spus, nu-mi place să umblu noaptea prin Piața Unirii.

M-a condus până la intrarea în bloc. I-am mângâiat fața și i-am șters lacrimile. Știa că va fi ultimul rămas-bun. Am citit în ochii ei.

– Ne vedem în iunie, i-am spus, coborând spre bisericuță, ai grijă de tine.

S-a întors cu spatele și a tras ușa după ea. Iar eu, cu ochii plini de lacrimi, în fața acelei biserici mici, mă rugam să nu plece.

Ștefania sună din nou.

– În București ninge, zise, iar ea nu are nici acum plăcuța cu numele ei la cap…

Începusem să amestec imaginile. Fulgii de zăpadă lovind ferestrele și palma de grădiniță, frunzele colorate, adunându-se una lângă alta, pisica încercând să intre în camera plină de cărți și gândaci, eu, visând o vară cu ea și ea, căzută în genunchi într-un azil, cu biblia tatălui ei în mână, sperând într-o minune ce nu va veni niciodată.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.