”Cine e evreu” de Jean-Claude Grumberg – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

45
Rami Baruch și Shlomo Vishinsky în spectacolul ”Cine e evreu”, Teatrul Cameri din Tel Aviv
Rami Baruch și Shlomo Vishinsky în spectacolul ”Cine e evreu”, Teatrul Cameri din Tel Aviv

cronica de teatru logo leviathanJean-Claude Grumberg este un reputat dramaturg francez. S-a născut în 1939 și a suferit în copilărie o traumă care avea să-l urmărească toată viața: a fost de față, în 1942, la arestarea tatălui său și a bunicilor săi; toți trei au fost deportați și nu s-au mai întors din deportare. Înainte de a deveni autor dramatic, a practicat mai multe meserii, printre care și pe aceea de actor. A debutat ca scriitor în 1968 cu piesa ”Mâine, o fereastră spre stradă”. I-au urmat alte peste 40 de piese, cărora li se adaugă câteva scrise pentru copii. Mai multe dintre lucrările lui, unele distinse cu premii importante, au dobândit un statut care le apropie de operele dramaturgiei clasice – Atelierul, Dreyfus, Zonă liberă, Spre tine, pământ al făgăduinței, tragedie dentară. A scris sau a colaborat la scrierea unor remarcabile scenarii de film; printre acestea se numără scenariul pentru Ultimul metro (1980), filmul lui François Truffaut, și mai multe scenarii pentru filme de Costa-Gavras.

Piesa lui Jean-Claude Grumberg pe care Teatrul Cameri din Tel Aviv a înscris-o în repertoriul său, și bine a făcut, se numește în original nu ”Cine e evreu”, ci Pour en finir avec la question juive, adică Pentru ca să isprăvim odată cu chestiunea evreiască, și, în subtitlu, L’être ou pas, adică Să fii sau să nu fii, se subînțelege evreu; a fost tipărită în 2013, retipărită, într-o versiune adăugită, în 2017, și jucată la Paris în 2015, după atentatele teroriste din ianuarie, de către Pierre Arditi și Daniel Russo.

Jean-Claude Grumberg
Jean-Claude Grumberg

Textul lui Grumberg e alcătuit dintr-o suită de conversații purtate de doi vecini locatari ai aceluiași bloc, unul la un etaj de deasupra etajului la care stă celălalt; conversațiile se poartă mereu pe palier, în casa scărilor, între etaje. Cel de dedesubt îl oprește într-o bună zi pe cel de deasupra cu întrebarea ”Dumneata ești evreu? Ce înseamnă asta, de fapt?”. Cel de deasupra își revine de pe urma șocului produs de întrebare, află că vecinul de dedesubt deține tot felul de informații de la nevastă-sa, care deține tot felul de informații de pe Internet, informații care, în cea mai mare parte, au un caracter pronunțat antisemit. Vecinul de deasupra începe să demoleze sistematic prejudecățile rasiste pe care cel de dedesubt ține să le verifice. Operația asta nu e deloc lesnicioasă, pentru că vecinul de deasupra nu este ovreiul tipic cunoscut din scrierile lui Shalom Aleichem sau ale lui Isaac Bashevis Singer, ci un evreu ateu, care nu respectă datina, inclusiv prescripțiile de alimentație kasher. ”Eu sunt evreu și francez. Dumneata ești francez și catolic”, încearcă să explice vecinul de deasupra, luptându-se cu mentalitatea cam primitivă a celuilalt și cu informațiile culese de nevastă-sa din Internet. Nevasta respectivă, ca și nevasta celuilalt vecin, nu apar pe scenă, dar ele participă activ la desfășurarea acțiunii, ca și instituția numită Internet, care în ziua de azi a ajuns, pentru foarte multă lume, să ocupe un loc central în existența cotidiană, înlocuind multe dintre cele care odinioară păreau de neînlocuit.

Mai toate clișeele legate de identitatea iudaică sunt cercetate în cele nouă dialoguri care alcătuiesc piesa lui Grumberg: presupusa lăcomie de bani a evreilor, regulile, justificate sau arbitrare de kashrut, circumcizia și cât e ea de confortabilă sau nu e, limba ebraică și limba idiș, textul biblic, drepturile evreilor asupra teritoriului în care a luat ființă statul Israel, drepturile lor asupra teritoriilor cucerite în Războiul de șase zile, relația lor cu palestinienii, ce este antisemitismul și de unde izvorăște el ș.a.m.d. Vecinul de deasupra încearcă să-l convingă pe celălalt că evreii sunt oameni ca toți oamenii, cu aceleași drepturi și îndatoriri. Până una alta, vecinul de dedesubt pare că intenționează să se convertească la religia mozaică – începe să poarte kipa, apoi caftan de evreu bigot… Criza e trecătoare, dar semnificativă. O comunicare semănând binișor cu o amiciție se instituie, în cele din urmă, între cei doi vecini.

Dramaturgul semnalează, pentru cei pe care chestiunea evreiască îi muncește în continuare, că un profesor de la Harvard a întocmit o listă de peste 8500 de moduri de a te recunoaște și declara evreu, dar cum nu s-a regăsit în nici unul dintre aceste moduri, a declarat că-și continuă cercetările. Titlul sub care piesa lui Grumberg e jucată la Teatrul Cameri exprimă un unghi restrâns din care poate fi examinată problema, dar un unghi la care israelienii sunt deosebit de sensibili, pentru că răspunsul la întrebarea ”Cine e evreu”, are repercusiuni în stabilirea cetățeniei israeliene.

Nu toți comentatorii au apreciat această piesă a lui Jean-Claude Grumberg; câțiva au criticat-o cu asprime; însă cei mai numeroși par să fi gustat umorul autorului, capabil să trateze teme foarte grave cu mult haz, să jongleze cu paradoxurile, să sfărâme necruțător ideile preconcepute; satira îngustimii de minte, atâta satiră câtă e în piesă, e feroce.

Desigur, piesa nu este de o profunzime excepțională, dar ea pune în ecuație judicios și spiritual, problema tratată; pentru un spor de profunzime cititorii și spectatorii nemulțumiți trebuie trimiși la vasta bibliografie a chestiunii, așa cum și încearcă în vreo două rânduri să procedeze vecinul de deasupra cu cel de dedesubt, care refuză însă categoric să citească.

Piesa oferă celor doi actori roluri mai mult decât generoase și, cum pentru Teatrul Cameri el a fost tradus de unul dintre interpreți, am temei să bănuiesc că așa a și ajuns ea pe una dintre scenele mici ale teatrului din Lăcașul Artelor. Scenografia spectacolului, decor și costume, a fost realizată de Shiran Levi, care a construit pe scenă palierul pe care se petrece acțiunea piesei, cu o notabilă precizie a detaliilor. Luminile, nedecise dacă se vor absolut neutre sau în căutare de efecte speciale, sunt semnate de Amir Castro și Rotem Alroy. Ilustrația muzicală a fost realizată, discret și cu bun gust, de Itzhaki Franco.

Cu toate că știu prea bine ce poate face un bun regizor chiar lucrând cu actori versați și mai cu seamă atunci când lucrează cu asemenea actori, nu cred, totuși, că interpreții spectacolului de la Teatrul Cameri au avut nevoie de o îndrumare foarte strictă în elaborarea montării. Îmi îngădui să-i reproșez regizorului Amir I. Wolf că n-a avut grijă desenând mizanscenele, fatalmente foarte economicoase, să fie consecvent în construirea relației între deasupra și dedesubt, relație care – cititorii mei vor fi observat asta – are în piesă și o funcțiune metaforică.

Cei doi interpreți ai piesei sunt Shlomo Vishinsky, din garda veche a teatrului, și Rami Baruch, cu vreo 12 ani mai tânăr, în rolul vecinului evreu.

Cel dintâi, în rolul vecinului dornic să afle ce înseamnă să fii evreu, conturează, cu un meșteșug consumat și un farmec irezistibil, un amestec absolut extraordinar de primitivism și de șmecherie, de nătângie și de ingenuitate, de indiscreție enervantă și de curiozitate simpatică, de temperament impetuos și de crispant complex de inferioritate; actorul zeflemisește cu tact eforturile personajului de a se arăta mai evreu decât evreii, acuzând lipsa de autenticitate, caracterul artificial al imaginii pe care acesta ține un timp, fiind totuși de bună credință, s-o afișeze. O permanentă ușoară ezitare în vorbire pune convingător în lumină nedeprinderea eroului de a-și formula gândurile fluent.

Rami Baruch joacă celălalt rol într-o cheie puțin diferită, dar asta nu numai că nu deranjează, ci subliniază contrastul dintre cei doi eroi și lucrează astfel în serviciul spectacolului: personajul evreu este un intelectual subțire, scriitor, ca și Jean-Claude Grumberg însuși, învățat să se exprime curgător și elegant, construindu-și atent, cu grijă, intervențiile în discuție, savurând paradoxurile de care se servește. Nu-și pierde cumpătul decât o singură dată în cursul dialogurilor, atunci când se simte zgâriat în demnitatea lui. Altminteri păstrează necontenit echilibrul între o condescendență amuzată față de interlocutor și o modestă conștiință de sine.

M-am surprins, urmărind spectacolul de la Teatrul Cameri, cum surâdeam neîntrerupt, cu încântare, de la începutul și pînă la sfârșitul serii.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.