…sau, cel puțin, așa sper să fie! Recunosc că de la un timp mă bucur mai puțin de frig, de zăpadă, de vânturi și ploi. De aceea m-am bucurat tare mult acum câteva zile, când luna martie a năvălit în grădinile noastre aducând și în sufletul meu adierea mult așteptată a primăverii, împletită în șnururile alb-roșii ale mărțișoarelor, simbol al anotimpului mult așteptat. Și, cu adevărat, primele trei zile ale lunii au fost foarte primăvăratice, promițătoare, cu soare și dulci adieri de vânt, ce le-a șoptit mugurilor să se grăbească să-și scoată capetele verzi la soare, îmbobocind mai repede. Corcodușii au fost primii care au înțeles șoapta vântului, îndrăznind să-și albească ramurile subțiri, încă tremurânde la fiece adiere, cu micuțele flori albe, delicate, împodobindu-le de parcă ar fi adevărate rochii de mireasă ale copacilor. Narcisele și lalelele, și ele și-au despicat bulbii cepelor, scoțând din pământul încă rece, neprietenos, capetele tulpinelor lor verzi, firave, nerăbdătoare să umple, mai apoi, pajiștea, grădinile cu flori. Totul se pregătea să întâmpine, în sfârșit, cu adevărat, primăvara. Până și păsările au îndrăznit în aceste prime zile de martie să-și facă auzite, printre ramurile încă goale, neînfrunzite, ale copacilor din parc, trilurile lor melodioase. Mirosea a primăvară cu adevărat.
Chiar și Babele, ca în fiecare an, au bătut și ele la ușa primăverii, cu zâmbetul pe buze și raze de soare în priviri. Baba mea a fost pe 3 martie, și a fost ultima babă frumoasă, cu un apus de soare promițător pentru a doua zi, babă care mi-a arătat că am ales-o bine și în acest an, promițându-mi că o să-mi dăruiască, conform tradiției, numai clipe frumoase. Și o cred, că doar de atâția ani tot așteptăm reîntâlnirea cu o ascunsă nerăbdare, neliniște și curiozitate în suflet, întrebându-mă de fiecare dată: „Oare cum o să fie baba mea?”. Și anul ăsta a fost frumoasă. Cum a fost anul trecut? Am și uitat, cum de altfel le-am uitat pe toate celelalte care au trecut pe cărarea vieții mele în fiece primăvară…
Baba mea, după cum spuneam, pe 3 martie, a fost ultima babă frumoasă din acest an, că a doua zi, încă dis-de-dimineață, cerul a rămas închis, ca un capac de plumb ce s-a așezat peste capetele noastre, copleșindu-ne. Cerul nu a îngăduit niciunei raze de soare să-i străpungă norii grei și să-l lumineze măcar pentru o clipă. Eu îl știam albastru și îl bănuiam acolo, sus, albastru, senin, sălășluind deasupra norilor, plumburii, grei, și mă plimbam cu gândul la el așa cum îl păstram în gând, chemându-l lângă mine, să mă însoțească, să ne însoțească, în plimbările cu Hugo. Aveam nevoie de el albastru, senin, după o iarnă grea care abia a trecut, iar nouă nu ne plac ploile și zilele reci și înnorate. Dar el nu mi-a auzit chemarea și s-a lăsat acoperit de norii care au mâncat din albastrul lui, și a rămas gri și trist. Nimic de făcut. A patra zi din martie, care venise către noi atât de promițător, nu a mai fost așa! Cerul s-a încăpățânat să rămână întunecat, amenințător, aducând cu el o vreme rece și ploioasă, de parcă cineva ar fi răsturnat, acolo, sus, în cer, calendarul anotimpurilor, al primăverii ce trebuia să vină, și l-ar fi răsucit din nou către iarnă. Și așa a fost cam toată săptămâna trecută, care m-a îndemnat mai mult spre lenevie, spre o prelungită hibernare. Așa timpul a trecut greu de la o zi la alta, iar eu speram să intervină ceva care să aducă o schimbare. Nutream în suflet această speranță.
Și, cu adevărat, tocmai de 8 martie, soarele s-a ascuns definitiv după niște alți nori grei, aducători de iarnă, de fulgi, și ziua ne-a întâmpinat albă, luminoasă. Lumina strălucitoare a zăpezii care a căzut întreaga noapte, a acoperit pământul luminându-l. Acoperișurile caselor au fost îmbrăcate și ele cu o hlamidă albă, moale, curată, elegantă, înfrumusețând peisajul acelei zile de 8 martie. A fost cu adevărat o surpriză pentru ochii mei, dar o surpriză plăcută. Ziua era frumoasă așa cum se prezenta încă dis-de-dimineață. Zorii unei zile albe, frumoasă ca în povești. O altfel de frumusețe, e drept. O frumusețe blândă, ocrotitoare, fără soare, dar luminată de strălucirea albă a zăpezii. Ploaia de ieri și de alaltăieri și-a transformat peste noapte lacrimile în lapoviță și ninsoare. De dimineață fulgii înstelați au căzut pe umerii mei și pe blana lui Hugo, amândoi bucurându-ne de noul peisaj. Am și uitat parcă de zilele trecute, când, tot mai zgribuliți și mai uzi, și mai dornici de soare și de primăvară, scurtam plimbările noastre zilnice. De ziua femeii însă am pășit cu o copilăroasă aducere aminte a bucuriei pe care o aveam când vedeam cum cad liniștit fulgii de zăpadă. Chiar și Hugo a mirosit zăpada așezată peste noapte care acoperea verdele ierbii din curte, tăvălindu-se ca un copil în albul ei moale, curat. Pot spune că a fost o babă frumoasă de 8 martie, o frumusețe aparte, suprinzătoare pentru noi doi. Baba Dochia și-a pregătit desagii cu zăpadă și de ieri a început să-și scuture cojoacele peste noi. Ceva absolut deosebit pentru locurile astea, pentru mine, care am văzut foarte rar zăpadă pe aici. Trebuia să călătoresc departe, în munții Austriei sau Italiei, ca să mă pot bucura de zăpadă și de săniuță, de ski și de iarnă.
Mie îmi place iarna (că doar sunt născută în ianuarie!), și întotdeauna, copil fiind, mă bucuram de venirea ei, de jocul cu bulgării, de alunecușul săniuței pe coamele dealurilor din satul meu natal, de țurțurii cristalini ce atârnau pe la geamuri și pe care îi „gustam” pe ascuns, ca să nu știe mama. Mă bucuram cu adevărat de iarnă, cu toate răgușelile, nasul și mâinile înghețate, cu toate gerurile și alunecușurile ei, și nu pot să nu-mi amintesc de iarna aceea grea de prin anii cincizeci și ceva, când nămeții de zăpadă ajunseseră până aproape de acoperișurile caselor. Locuiam într-o casă frumoasă din Dămăroaia și drumul către poarta curții a trebuit să fie făcut de tata cu lopata, o muncă grea să tai drum între nămeții de zăpadă, cu toate că noi, copiii străzii Căiuți nu aveam nevoie de cărări, țopăiam mai mult peste ei, deasupra porților și curților din cartier. Așa ceva nu se poate uita! Amintirile copilăriei nu se pierd, nu se uită, se rostogolesc ca niște bulgări de zăpadă peste mine, care, în rostogolirea lor prin zăpada moale, devin tot mai mari și mai grei, și mai vii, gata pregătiți să fie folosiți pentru alcătuirea omului de zăpadă, care nu se va topi niciodată în brațele amintirilor din copilărie. Sau, îmi amintesc, ca și cum ar fi aievea, de nopțile tinereților mele petrecute la Păltiniș, Sinaia sau Predeal, unde zăpada strălucea sub lumina lunii, sclipind în luciri diamantine, însoțindu-ne în plimbările nocturne, de vis, alături de cineva drag. Zăpada „scârțâia” la fiecare pas făcut cu grijă, iar obrajii ardeau biciuiți de gerul nopții și aprinși de iubire. Deh! Amintiri de iarnă. Nocturne, romantice plimbări în nopțile de iarnă ale tinereții mele, de care-mi aduc aminte acum mai mult ca oricând. Acum, când avem și noi, aici în Germania, zăpadă și mă plimb cu Hugo, bucurându-ne împreună de albul ei curat.
„Klima wandel” spun meteorologii. Modificări de climă cu care se confruntă tot mai des globul au înlesnit vânturilor reci, arctice să-și creeze culoare și să coboare până la noi, aducând o schimbare de temperatură. Un val rece, polar, a năvălit peste noapte, acoperind aproape întreaga țară cu albul zăpezii. Și nu numai la noi și în Olanda, ba chiar și în Mallorca a nins! Un fenomen rar care ne-a luat puțin prin surprindere. Nu suntem pregătiți de așa ceva. În România este altfel. Acolo iarna își are drepturile ei, pe care și le desfășoară cu strășnicie an de an. La noi însă nu este așa. Anotimpurile au alte capricii, alte temperaturi, poartă alte haine. Dar de astă dată nu a fost așa, cel puțin pentru o zi. O zi cu zăpadă. Căci, pe 9 martie, feeria albă a dispărut. Zăpada s-a topit și s-a lăsat spălată de ploi reci, iar cerul a devenit din nou trist, acoperit de nori, nemaifiind luminat de strălucirea zăpezii. Și meteorologii ne anunță că totul o să mai dureze așa încă câteva zile bune. Străzile sunt alunecoase, aglomerate, cu tot felul de accidente de mașini. Un haos rutier. Oamenii nu erau pregătiți pentru așa ceva, erau pregătiți de primăvară, nu de temperaturi scăzute, nu de valuri polare de care să fim învăluiți, cu care să ne înfruntăm, un val arctic care și-a coborât termometrele cerului la minus un grad, aruncând mantia de zăpadă peste noi, ultima zăpadă, sper, acoperind aproape întreaga țară cu hainele ei albe.
E iarnă în prag de primăvară! Este ultimul capriciu al iernii care nu vrea să mai plece. Este zăpada mieilor, știu, și care nu o să dureze o veșnicie, și-apoi primăvara își va face loc printre ultimele semne ale iernii, biruind capriciile naturii, căci iarna nu o să mai aibă puterea să înghețe pământul ca în lunile decembrie și ianuarie și chiar februarie.
Această ultimă zăpadă este ultima suflare a iernii în fața primăverii. Zăpada mieilor din martie, și poate aprilie, se spune, este un indicator cu acele încă de gheață îndreptate către primăvara care vine pe patine, alunecând pe luciul ultimei zăpezi.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
