”Un august tricolor” de Lică Barbu

1258
Bătrâna din poveste lică barbu leviathan.ro
Bătrâna din poveste

proza-scurta-leviathan.ro-logoCe-i mai minunat şi mai minunat pentru un creator, decât să descopere adevărata ”comoară”  a inspiraţiei. Niciodată nu aş fi bănuit că voi avea un astfel de noroc.

Într-una din vizitele mele periodice la Căminul de bătrâni ”Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Brăila, petrecând o activitate împreună cu bătrânii din cămin, mai glumind, mai râzând, cineva din personalul de îngrijire a oamenilor împovăraţi de ani îmi şopteşte aluziv să-i întreb despre viaţa lor din copilărie, din tinereţe. Că, poate-poate se leagă o poveste. Foarte interesant! Captivantă sugestie! Cum de nu m-am gândit? Privindu-i pe bătrâneii din faţa mea, am simţit cum o cascadă de amintiri vine în avalanşă peste mintea mea. Mă copleşea. Nici nu ştiam cum să-mi stăvilesc gândurile. Nu găseam o primă întrebare, ca să am un început al discuţiilor. Salvarea mea a venit dintr-o privire. Doamna Paraschiva T., o bătrânică firavă, la 89 de ani, cu lacrimi în ochi, mă privea cu dorinţa de a-mi destăinui o amintire de suflet. De fapt, în spatele lacrimilor, se ascundea o bucurie profundă şi cutremurătoare, pe care bătrânica din faţa mea nu şi-o putea stăpâni nici acum, după atâţia ani, atunci când Paraschiva avea doar 13 ani. Povestea ei începu, iar eu îi sorbeam cuvintele. S-a întâmplat în anul 1941. Era noapte. Noapte de august. Luna furişată printre nori îşi trimitea lumina pieziş peste apa Dunării, mângâind cu luminiţe jucăuşe, valurile ei mereu călătoare. În liniştea nopţii, doar greierii se auzeau cântând scurgerea timpului. Regina nopţii îşi arunca miresmele ameţitoare peste toate florile adormite, care visau cu sete la esenţa vieţii lor, roua dimineţii. O pasăre de noapte spinteca razele lunii ca un semn al zborului din vis. Nimic din toată această atmosferă de poveste nu aducea nici cel mai ultim gând că oamenii erau în război. În cel mai crunt război mondial în care era implicată şi România.

Lică Barbu
Lică Barbu

Aşa cum era implicată şi familia de români a Paraschivei, ia acolo, o familie din cetatea Brăilei, ce-şi ducea traiul greu cu lipsurile provocate de un război pe care nu-l înţelegeau. Familia Paraschivei număra zece suflete. Trăiau într-un bordei încropit cât să nu se dărâme. De unde materiale potrivite pentru o casă trainică la o familie numeroasă, şi mai ales, în acele vremuri de război?

Casa lor sărăcăcioasă era construită lângă malul Dunării, undeva mai în aval de portul Brăilei, în zona unde erau ancorate navele de război româneşti.

Pe lângă casă, familia Paraschivei îngrijea o grădină de legume. Era tot ce aveau mai bun pentru hrana întregii familii. ”La grădină”, aşa cum spuneau oamenii locului, dacă era cultivată lângă malul Dunării, era locul cel mai mănos pentru zarzavaturi. Puţin după miezul nopţii, în acea noapte de august fierbinte, Paraschiva simţea că nu mai putea dormi. Frăţiorii mai mici se foiau în somn, căldura din bordei era sufocantă, iar ţânţarii ieşiţi la vânătoare o aveau ca ţintă doar pe ea. În dreptul uşii, Paraschiva dădu într-o parte o perdea improvizată dintr-o pânză de tifon găurită şi ieşi afară din bordei. Aerul răcoros al nopţii, o izbi puternic în respiraţia sufocată de căldură. Dinspre Dunăre, o briză rece, electrizantă, venea în valuri, foşnind printre frunzele plopilor de lângă bordei. Era linişte. Doar murmurul valurilor Dunării se auzeau clipocind, acompaniate de concertul greierilor aflaţi în turneul nopţii. Ici-colo, câte o broscuţă ţinea refrenul. Povestea nopţii curgea lin. Se simţea mai bine şi îndrăzni să facă câţiva paşi. Luna s-a ascuns după un nor şi Paraschiva se opri din intenţia ei. Era în picioarele goale, iar întunericul o împiedica să calce fără grijă.

Inspiră cu sete de câteva ori aerul răcoros şi se întoarse spre bordei pentru a intra la odihna nopţii. Dori să dea la o parte perdeaua şi întorcând capul spre liniştea nopţii, ca un bun-rămas, observă în grădină lumini jucăuşe care zburau către cer.

Ciudat! Nu păreau licurici sau un foc, ceva, aprins. Erau raze de lumină pornite dintre cocenii de porumb. Se aprindeau, se stingeau, ca nişte semne trimise către cer. Foşnetul de iarbă prin care se furişau oameni, cât şi clicuri repetate de lanternă îi întăriră convingerea.

Firesc, teama o cuprinse şi o paralizase spontan. Nu ştia ce să facă. Primul gest a fost să-i trezească pe ceilalţi. Asta ar fi însemnat zgomot şi…

”Doamne! E război!”, îşi aminti cu groază Paraschiva. O avalanşă de neputinţe îi invadau gândurile. ”Cine? Unde? Cum?”, o izbeau întrebările cu forţa fricii în mintea ei. Dincolo de păduricea de sălcii, imediat lângă malul Dunării, e o unitate militară. Ei nu or fi observat? Sau… chiar ei sunt aici în grădina lor. Nu. Nu au cum. De ce să vină aici, la doi paşi, când această misiune, sau ce-o fi, puteau să o facă în cazarma lor. Erau gândurile Paraschivei care-i treceau prin minte în fracţiuni de secundă. Şi se hotărî. Se furişă încet pe lângă bordei spre cărarea ce ducea spre păduricea de sălcii. Nu-şi mai făcea griji că e în picioarele goale. Era şi mai bine. Călca repezit pe iarba de lângă cărare pentru a înăbuşi zgomotul paşilor. Cunoştea drumul şi cu ochii închişi. Trecea pe aici aproape zilnic spre a merge la cazarma Regimentului 5 Grăniceri, de unde se mai pricopsea cu câte o pâine. Soldaţii o cunoaşteau şi nu au luat-o în vizor ca inamic când apăru la acea oră târzie.

Personajul din poveste leviathan.ro
Personajul din poveste

”Ce s-a întâmplat, Paraschivo? Sper că n-ai venit pentru pâine la ora asta? Prea gâfâi a sperietură”, o întrebă santinela de la poarta unităţii militare.

Paraschiva nu aşteptă să-şi tragă sufletul şi printre gâfâieli, îi povesti soldatului ceea ce a văzut în grădina lor. Soldatul grănicer, prin telefonul de la poartă, raportă imediat comandantului gărzii informaţia fetiţei.

La poartă sosi imediat ofiţerul de serviciu însoţit de un pluton de soldaţi, echipaţi ca de război. Ofiţerul nu o mai întrebă nimic pe Paraschiva. Ordonă ca fetiţa să rămână în cazarmă şi dispăru cu tot cu pluton în întunericul nopţii.

Paraschiva era mai liniştită. Simţea că a făcut bine. Îi pierise şi somnul. Un gând de grijă mergea spre familia ei. ”E război. Dacă acolo se va trage? Ai mei nici nu ştiu să se ferească. Trebuia să le spun, ca să se ascundă. Şi dacă nu reuşesc soldaţii noştri? Mă vor căuta cei din grădină pentru că i-am dat de gol. Doamne!” şi îşi continuă gândurile cu o rugăciune.

Zgomotul de paşi cu bocanci o trezi din ruga ei. La poarta unităţii erau deja plutonul de soldaţi şi prizonierii cu mâinile la ceafă. Ofiţerul de serviciu o rugă să meargă acasă liniştită şi dimineaţă la prima oră să vină la cazarmă, dar nu în picioarele goale. Ordonă unui soldat să o însoţească. Peste liniştea nopţii se auzi zumzet de avioane care survolau cursul Dunării. Luna, ascunsă-n nori, le împiedica ţinta aleasă după planul stabilit. Nu aveau locaţia pentru a bombarda vasele militare. Regimentul 5 Grăniceri, dotat cu antiaeriană, a surprins avioanele inamice şi câteva dintre ele au căzut peste Balta Brăilei. Restul, au abandonat misiunea. Acasă, la bordeiul familiei, toţi erau îngrijoraţi. Paraschiva le povesti toată istoria. Nu au mai dormit toată noaptea. Problema era cu ce se va încălţa Paraschiva dimineaţă, căci toată ”garderoba” lor de încălţări era doar papuci? Dimineaţă, la nici un ceas de la răsăritul soarelui, fiecare cu treaba lui. Familia Paraschivei se ocupa de grădină. Udat, plivit, recoltat. Paraschiva simţea în aer sărbătoare. Se încălţă cu cei mai buni papuci şi fuga la cazarmă. În drumul ei, fluturaşi de Dunăre o însoţeau, iar o gărgăriţă o tot bâzâia să fie mândră. Pescăruşii aplaudau aerul sărbătoresc. La poartă, sergentul de serviciu îi dărui un nufăr şi o îndemnă către platoul din centrul unităţii. Paraschiva simţea că merge pe un drum presărat cu flori şi povestiri din basme. Pe platou, erau adunaţi voinici gata de luptă, cu armele pregătite pentru onor. Paraschiva se fâstâcea în mişcări. Era un copil pus în faţa unei manifestări pe care o depăşea. Privea la papuceii ei săraci şi roşi de purtat şi la această adunare specială. Modestia îi era părtaşă şi se codi a rămâne, dar… Un sunet de trompetă o trezi la realitate. În faţa ei era o casetă. Simţea că e o surpriză, ca pentru un copil. Comandantul Regimentului 5 Grăniceri, ordonă manifestarea: ”Regiment! Pentru onor, prezentaţi arm!”  şi Paraschiva auzi clar, istoric de minunat, istoric de rămas în fiinţa noastră umană, cutremurător de patriotic:

”– În numele Majestăţii Sale, prin Ordin de zi al Diviziei de Grăniceri a României, pentru fapta sa de vitejie, de demascare a inamicului, declarăm acest copil de numai 13 ani, Paraschiva, Erou al oraşului Brăila. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”

O muzică de fanfară intonând imnul de stat al României, cu vibraţii patriotice, se auzea dincolo de mândria Paraschivei. Paraschiva nu mai auzea decât murmurul valurilor Dunării şi timpul aerului românesc. Cu lacrimi de bucurie, inima-i bătea inocentă, mai tare ca fanfara. Momentul o copleşea. Timpul încremenise ca o pace luminoasă. La un semn, a deschis cutia surpriză din faţa sa, cu pavilionul însemnelor regale. În cutie, frumos împăturit, se odihnea de veacuri, cald şi strălucitor, tricolorul românesc. Fiori calzi îi inundară trupul şi mâna-i paraliză la atingerea steagului. Toată veşnicia neamului românesc trecu atunci prin sângele ei. Făcu o închinăciune şi sărută steagul plângând. Totul a durat o clipă, dar pentru Paraschiva au trecut milioane de ani încărcaţi de emoţie.

Cu greu reuşi ofiţerul comandant să-i ia din mâini drapelul de luptă. Era una cu el. Zâmbind, Paraschiva îi dărui steagul României, pentru a fi arborat pe catarg în centrul manifestării emoţionante şi spuse un tremurat ”Mulţumesc!”

Un ordin scurt însoţi drapelul către vârful demnităţii româneşti. Un pescăruş în zbor completă imaginea cerului mângâiat de faldurile tricolore.

Puţini din cei prezenţi, au realizat ce faptă îi petrece. Doar Paraschiva, peste ani, îmi povesteşte printre lacrimi, dreptul de a simţi româneşte.

*

Peste ani, Paraschiva T., printr-un concurs ”contestat”, de obţinere a permisului de conducere pe autobuz, a devenit prima femeie conducător de autobuz din Brăila. Se întâmpla prin 1954. Dar asta-i altă poveste. 

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.