Cât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?
Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.
Foarte adesea, în situaţii de criză ori de neputinţă, politicienii români fac apel la solidaritate. Chiar şi această relaţie pozitivă, vitală pentru orice societate, este negativată printr-o clamare imperativă ori prin reproşuri. Mereu doar omul comun este egoist, neinteresat de problemele obştii, lacom după câştig şi fără a fi dispus să accepte sacrificiul ori prea comod pentru o angajare politică minimă – prezenţa la vot. Iar intelectualul clarvăzător ori politicianul angajat, oricât s-ar zbate pentru proiecte noi, nu are decât şanse minime pentru că nu întâlneşte receptivitate şi solidaritate.
Dar şi în viaţa socială culegi ceea ce semeni. Este drept că nici măcar elementara vieţuire socială nu este însă posibilă fără solidaritate. A te îndoi de aceasta înseamnă a fi în afara oricărei realităţi. Numai că solidaritatea este de mai multe tipuri şi are câmpuri de manifestare diferite.
Manifestările sale depind de foarte mulţi factori, între care esenţiali sunt complexitatea organizării sociale şi gradul de bunăstare. În plus, solidaritatea slăbeşte dacă presiunea supravieţuirii individuale este prevalentă, iar dacă atinge pragul suportabilităţii pentru o masă semnificativă de cetăţeni, atunci solidaritatea elementară împinge la reacţii violente prin care, paradoxal, presiunea exercitată distruge chiar premisele unei solidarităţi posibile. Toate aceste lucruri, care pentru a fi ştiute nu cer un efort de reflecţie prea mare, sunt ignorate însă de politicienii români, fie că se află la guvernare, fie în opoziţie.
Apelul la solidaritate implică un minim consens între societate şi factorii politici dominanţi. Dacă un guvern, de exemplu, crede că sunt necesare măsuri care solicită un sacrificiu cetăţenilor, apelul lui la solidaritate are efect pozitiv numai dacă majoritatea acestora percep, la rându-le, măsurile în cauză ca necesare.
Dacă în rândul cetăţenilor domină percepţia că există posibilităţi de evitare a sacrificiului ori că guvernul nu a întreprins o analiză cuprinzătoare şi nu a evaluat toate măsurile posibile, atunci apelul la solidaritate are o încărcătură negativă care compromite până la urmă efectul scontat de guvern. În spatele acestei inadecvări se află întotdeauna un conflict latent între structurile politice, îndeosebi statale, şi modul de relaţionare durabilă a cetăţenilor, adică între stat şi comunităţi în înţelesul lor cel mai cuprinzător.
Se ştie că în societăţile moderne gradul de stratificare socială este înalt, iar formele generate sunt complexe şi se întrepătrund. Individul aparţine unei reţele de asociaţii izvorâte atât din cultura/culturile dominante, cât şi din evoluţia şi complexificarea societăţii civile. El are deci o identitate socială multiplă, care îi consolidează condiţia, îi protejează individualitatea şi îl antrenează în viaţa socială activă.
Societatea românească are însă caracteristici diferite, iar nivelul de stratificare nu a atins un grad de complexitate comparabil cu al societăţilor occidentale. Cauzele sunt înainte de toate de ordin istoric, dar survin şi din evoluţiile – şi poate involuţiile – din perioada postcomunistă. Mai degrabă putem vorbi despre o polarizare cu accente conflictuale tot mai vizibile în viaţa de fiecare zi. Slăbiciunea şi lipsa de experienţă a centrelor de iniţiativă – şi acestea puţine şi rare – ale societăţii civile sunt evidente.
Relaţiile de solidaritate nu numai că sunt mult mai slabe, dar au şi caracteristici atât de deosebite de cele din societăţile occidentale, la care ne raportăm adesea cu inconştienţă doar din porniri mimetice, încât devin invizibile pentru sărăcia cognitivă de care au dat dovadă guvernele care s-au succedat în aşa-numita perioadă de tranziţie.
Solidaritatea se poate negativa şi prin sine, determinată fiind de situarea indivizilor sau grupurilor în contexte sociale marginale sau chiar infracţionale. Acest lucru se poate produce fie prin anumite evoluţii/involuţii sociale, fie prin adeziune directă la acţiuni antisociale. Cel mai activ şi mai distructiv pol al acestei solidarizări negative îl reprezintă tendinţele mafiote şi chiar apariţia unor structuri de crimă organizată în interiorul instituţiilor sociale, cu efecte antistatale pe care este greu, dacă nu imposibil, să le evaluăm astăzi.
Şi ceea ce este cu adevărat peste orice limită sunt apelurile la solidaritate socială, adresate îndeosebi grupurilor net dezavantajate din punct de vedere social, cum sunt pensionarii sau grosul populaţiei rurale, din interiorul acestor focare de disoluţie a statului. Asemenea insanităţi provoacă şi întăresc tendinţele conflictuale cu vechi rădăcini istorice între comunităţi şi stat. Pe teritoriul României, comunităţile tradiţionale, relativ închise şi puternic rezistente la schimbare nu au dispărut. Am putea spune chiar că stimulează tendinţe tribale în politicile partinice. Efectele aşa-numitei modernizări sociale nu s-au făcut aici simţite aproape deloc.
Principala cauză o constituie faptul că o lungă perioadă istorică, instituţiile statale de pe acest teritoriu au avut un caracter străin, mai slab sau mai pregnant, după cum s-au succedat conjuncturile internaţionale. Acestea au cultivat fie frica şi represiunea nemiloasă, fie corupţia, adică plata pentru loialitate necondiţionată. Ceea ce face ca şi în zilele noastre, măsurile autoritare să provoace retragerea în cochilia comunitară primară, iar liberalizarea să deschidă porţile unei corupţii greu de stăvilit. Prin aceleaşi mijloace, îndelung exersate secole de-a rândul, între care cumpărarea fidelităţii, a votului, a devenit regula de aur a partidelor politice.
Caracterul autentic naţional şi o minimă morală le-au păstrat şi conservat micile comunităţi rurale, mai ales în Transilvania, făcând acest lucru adesea în opoziţie cu politicile educaţionale, economice sau fiscale ale agenţilor statali, atât prin reguli familiale riguroase cu suport în credinţa creştină, cât şi prin apostolatul, cel mai adesea anonim, al unor generaţii de învăţători şi preoţi.
Unificarea statală a teritoriului românesc care s-a făcut târziu, abia la sfârşitul celui de-al doilea deceniu al secolului XX a coincis din nefericire cu o perioadă istorică cu cele mai ample şi mai devastatoare conflicte internaţionale. La aceasta se adaugă starea de provizorat şi nesiguranţă a unui stat tânăr, iar procesele de modernizare iniţiate, timide şi superficial mimetice, adesea ridicole, au fost şi acestea întrerupte şi strangulate, aşa cum am mai spus, de conflictele internaţionale, care în acel secol au fost de o magnitudine necunoscută încă de istorie.
Pentru români, ca popor, singura sursă şi sprijin pentru sentimentul naţional autentic l-au constituit micile şi adesea singularizatele comunităţi rurale. În perioada comunistă, mai ales la începuturile scelerat represive ale regimului, acestea au revalorificat experienţa istorică îndelungată a supravieţuirii. Ceea ce a salvat, pe de o parte, spiritul naţional şi o minimă libertate de gândire, dar a avut şi un efect retrograd încă neabsorbit, după recâştigarea libertăţilor politice, prin pietrificarea unor mentalităţi inerente unei autoizolări îndelungate. Iar, din cauza lipsei de perspectivă culturală din perioada postcomunistă, continuă să aibă şi acum acelaşi efect.
Credem că nu este deloc abuziv să insistăm asupra efectelor negative pe care le-a avut şi încă le mai are lupta îndelugată de supravieţuire naţională a românilor. Mai ales că ele sunt încă ignorate ori condamnate cu dispreţ sau ironie, în cea mai bună tradiţie a propagandei de tip comunist.
Se ştie că folclorul este pentru orice naţiune mijlocul popular aproape exclusiv de tezaurizare culturală. El are o mare valoare culturală şi istorică. Dar menţinerea şi chiar cultivarea lui într-o actualitate vie, în condiţiile în care tezaurizarea culturii beneficiază de mijloace mult mai eficiente şi mai rafinate, produce efecte contrarii înseşi naturii sale.
Această stare generează şi întreţine atitudini sociale şi mai ales politice anacronice, pe de o parte, iar, pe de alta, goleşte folclorul de sensul său cultural autentic, prin bagatelizare şi senzualizare vulgară. De pildă, un politician poate fi spontan adoptat (şi votat) în medii sociale semnificative ca întindere, în momentul în care etalează vagi şi insidioase înclinaţii ”folclorice”. Iar cel mai grăitor exemplu îl constituie manelizarea folclorului românesc prin gregarizare şi aculturaţie marginală.
Tipul de comunitate dominant în ţara noastră este şi astăzi comunitatea rurală tradiţionalistă. În perioada comunistă, presiunea exercitată asupra acesteia, agresivă şi superficială de fapt, nu a dus la evoluţia ori la modernizarea modului de viaţă, ci, mai ales în primele decenii, a întărit izolarea comunităţilor; conflictul cu instituţiile statului, îndeosebi cele cu scopuri educative sau ideologice a fost, chiar dacă ascuns, foarte puternic. Acest fapt a dus la întărirea caracterului lor tradiţionalist, la izolare şi mai accentuată.
Dar tinerii care aveau să părăsească satul sărăcit de colectivizare, pentru a-şi găsi un loc de muncă, deşi au păstrat legături, dominant nostalgice, cu vatra originară, ieşind însă din sfera normelor morale şi culturale ale satului, au rămas suspendaţi între tradiţiile pe care le-au părăsit prin forţa împrejurărilor şi normele ideologice represive dar penibile, din punct de vedere cultural, ale unui regim devenit deja duplicitar.
Viaţa urbană le-a permis mai multe libertăţi şi surse de câştig ilicit prin faptul că lucrau, de regulă, în domenii de care populaţia urbană era direct dependentă, fără a beneficia de servicii minime regularizate. O practică ce a avut efecte prelungi era, de pildă, aceea prin care cei care lucrau în construcţii lăsau defecte mai mult sau mai puţin ascunse şi apoi se ofereau să le remedieze. Un vechi obicei care obliga la ”a face cinste” când cineva se muta în casă nouă a fost transformat într-un mijloc de câştig suplimentar şi de taxare indirectă a norocului celuilalt, pentru că în bună măsură a te muta în casă nouă în perioada comunistă era dacă nu un privilegiu (”meritat” sau cumpărat), de multe ori o şansă.
În acelaşi timp, regimul, incapabil să inspire un respect minim din partea populaţiei, propovăduia emfatic aşa-zisele ”norme ale eticii şi echităţii socialiste, ale modului de viaţă comunist”, primitive şi superficiale, pe care oamenii cu un nivel minim de instrucţie nu le luau în seamă. Sub presiunea unei vieţi dificile şi a duplicităţii promovate de sistem, normele morale elementare s-au pulverizat.
Vezi arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
Articolul următor din cadrul acestei rubrici, miercuri, 17 aprilie 2019.
Nicolae Lotreanu, doctor în filosofie. Autor al cărților: ”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.
