Sâmbătă, 19 august și duminică, 20 august 2017, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați la Radio România Cultural un program dedicat scriitorului Dumitru Radu Popescu, cu ocazia aniversării zilei sale de naștere (n. 19 august 1935, Păușa, Bihor). În spațiul de noapte, sâmbătă, de la ora 0.30: ”Timpul în doi” – titlul original: ”F.M.S.M.L.O. sau Horia sau Lapte de păsare”, publicată în volumul de teatru ”9” (Iaşi, Editura Junimea, 1982), jucată în premieră absolută în 24 iunie 1976 la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, în regia lui Victor Tudor Popa, cu titlul ”Timp în doi”. La teatrul radiofonic a fost difuzată în premieră în 10 martie 1980. Adaptare radiofonică de Georgeta Răboj. Regia artistică: Nicolae Motric. În distribuție: Gina Patrichi, Ion Marinescu, Ion Caramitru. Regia de studio: Ion Prodan. Regia muzicală: Timuș Alexandrescu. Regia tehnică: Tatiana Andreicic. În același program veți asculta în continuare ”Mama”, piesă scurtă, în regia lui Paul Stratilat, cu Clody Bertola, Constantin Codrescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Sorin Stratilat. Regia de studio: Ion Prodan. Regia muzicală: Marga Capitanovici. Regia tehnică: ing. Flavia Cosma. Înregistrare difuzată în premieră în 9 mai 1971. Această piesă de tinerețe a fost publicată în revista ”Steaua”, Cluj, nr. 5, mai 1960, reprezentând debutul în dramaturgie al lui D. R. Popescu. Spre deosebire de multe dintre piesele autorului, a fost montată o singură dată pe scena teatrului, de Cristian Nacu la Teatrul ”Victor Ion Popa” din Bârlad, premiera: 16 mai 1974.
Sâmbătă, 19 august, de la ora 14.00: ”Cezar, măscăriciul piraţilor”, spectacol în regia lui Constantin Dinischiotu. Adaptare de Georgeta Răboj şi Constantin Dinischiotu. În distribuţie: Dan Condurache, Virgil Ogăşanu, George Ivaşcu, Valentin Teodosiu, Petre Lupu, Emilia Popescu, Eugen Cristea, Alexandru Bindea, Sorin Gheorghiu, Dumitru Chesa, Gh. Pufulete. Redactor: Georgeta Răboj. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare din 2003.
Duminică, 20 august, ora 14.00: ”Duios Anastasia trecea”, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui Dumitru Radu Popescu. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Virginia Mirea, Mircea Albulescu, Alexandru Jitea, Oana Ştefănescu, Julieta Strâmbeanu, Ioana Chelaru, Ioana Calotă. Redactor: Costin Tuchilă. Producător: Vasile Manta. Regia de montaj: Dana Lupu. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. Efecte percuţie: Lucian Maxim. La vioară: Marian Grigore. Regia tehnică: Mihnea Chelaru şi Marilena Barabaş. Înregistrare din anul 2004.
Referințe critice
”Dacă prozatorul Dumitru Radu Popescu este un scriitor de primă însemnătate, autorul Muntelui este «un dramaturg fundamental», cum l-a definit Valentin Silvestru: «Numesc astfel scriitorul care contribuie decisiv la configurarea unei perioade de istorie culturală, e reprezentativ pentru întreaga mişcare literară, prin cota de conştiinţă critică şi expresivitate originală a scrierilor sale, defineşte o direcţie estetică. Dumitru Radu Popescu e iniţiatorul unei drame specifice, a idealului purităţii morale violent contrariat, generând astfel procese de conştiinţă şi stări de spirit favorabile afirmării puternice a adevărului în plan social-istoric. Ca expresie, opera dramatică e de un neobaroc esenţialmente modern, în alegorizări luxuriante şi, deopotrivă, stilizate, cu structuri necanonice, mixând atitudinea romantică, realismul fantastic, hiperbolizarea grotescă, farsa bufonă, ambiguitatea tragică.» (Ora 19.30, ”Studii critice asupra teatrului dramatic din deceniul opt al secolului douăzeci”, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983).
De la Vara imposibilei iubiri (1966), prima sa piesă jucată pe o scenă de teatru, Cezar, măscăriciul piraţilor sau Capcana sau Cine îndrăzneşte să verifice dacă împăratul are chelie falsă (1968), Visul (1968), Aceşti îngeri trişti (1969), Piticul din grădina de vară (1972), Pasărea Shakespeare (1974) la piesele recente, ca Anglia şi vărsatul de vânt (2006)*), acest modernism de factură neobarocă este constant în imaginaţia teatrală, alături de motivele subsumate «labirintului vieţii ca adevăr absolut, în care negaţia şi afirmaţia se confundă şi se complinesc.» (Marian Popa). Accentele pot diferi, cercetarea în ordinea ficţiunii poate îmbrăca forme diverse, uneori derutante, dar fondul se conservă şi iese la iveală adesea surprinzător, ca şi în proză.” – v. Costin Tuchilă, Privire asupra teatrului lui D. R. Popescu, Revista Teatrală Radio, 19 august 2015.
Cezar, măscăriciul piraților
Piesa a fost tipărită în primul volum de teatru de D. R. Popescu (”Aceşti îngeri trişti”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1970) după ce fusese jucată în premieră absolută la Teatrul Maghiar de Stat din Sfântu Gheorghe (”Cezar, a kalózok bohóca”, traducere de Tomori Peter, regia: Ban Ernö, 14 septembrie 1968). Piesa s-a mai jucat la: Teatrul de Stat din Oradea, secţia română – Trupa „Iosif Vulcan”, regia: Ion Deloreanu, premiera: 1 noiembrie 1968; Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, regia: Nicolae Scarlat, premiera: 19 octombrie 1992.
„Mediocritatea întotdeauna are dreptate, fiindcă nu face nimic! Ea roade cu tenacitatea cariilor”, citim în ”Cezar, măscăriciul piraţilor”, „piesă dürrenmattiană prin modul grotesc și parodic de relativizare a valorilor istoriei”**), în care, pe un vas de pirați, un ins autointitulat Cezar are neagra fantezie de a-și înscena moartea în Senat. Omul de geniu e înlocuit cu circarul, pentru că ”istoria, spune autorul, n-are neapărat nevoie de Cezar, ci de un măscărici care poate fi oricine, cu condiția să joace rolul de Cezar cerut de Istorie.”
Constatare, dar și amară concluzie pe care o regăsim adesea, într-o formă sau alta, în scrierile lui D. R. Popescu.
Publicăm mai jos un fragment din interviul realizat de Pușa Roth cu autorul***), fragment referitor la Cezar, măscăriciul piraților.
”Pușa Roth: – Cezar, măscăriciul piraţilor sau Capcana sau Cine îndrăzneşte să verifice dacă împăratul are chelie falsă, o parabolă grotescă ce aduce din antichitate un personaj celebru devenit măscărici pe corabia timpului. Aţi optat pentru trei titluri sau două subtitluri, lucru mai puţin obişnuit în teatru, nu la dvs. Aţi pus la dispoziţia cititorului, spectatorului mai multe chei, dar cititorul, spectatorul, este pus în faţa atâtor repere încât poate cădea în capcana timpului, direct pe corabia piraţilor. Care ar fi mesajul acestei piese acum, după atâţia de la apariţia ei pe scenă şi în volum?
D. R. Popescu: – Piesa pleacă de la un adevăr istoric. Într-adevăr, Cezar a fost prins de niște pirați. Eu am făcut o corabie a piraților, ca o corabie a lumii. În corabia istoriei tot timpul vor fi pirați, tot timpul unii îi vor prinde pe alții, îi vor judeca, îi vor căsăpi. Și, de fapt, este un șir al puterii. E un joc, ăștia se joacă, pirații se joacă, fac teatru. Ei se distrau. De fapt, e o istorie dansantă, plăcută, a lor, a piraților. Vine unul care spune: «Mă, nenorociților, eu sunt Cezar, mă! Eu voi conduce lumea.» Și râd de el. «Așa ceva nu se poate, noi conducem!» Și ce se întâmplă în piesă? La un moment dat, unul îl omoară pe Cezar și spune că el e Cezar. Pe urmă vine altul, gras, îl omoară pe cel de-al doilea și spune că el e Cezar. Pe urmă vine altul. De fapt, istoria puterii lui Cezar este istoria atâtor Cezari! Este o nebunie a puterii, a jocului, a contestării și a crimei, în ultimă instanță. Adică acești oameni se joacă de-a puterea sacrificând, sacrificându-se. Am mai ținut la un lucru. Am scris piesa asta pentru Radu Beligan și pentru Amza Pellea. Am scris multe piese plecând de la niște actori, adică niște actori pe care eu îi auzeam că ar spune replicile din piesă. Am scris o piesă în vara asta (2010) pentru Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc. Ei puteau să dea replicile din piesă ca actori. Niciodată piesele pe care le-am scris pentru anumiți actori nu au fost jucate de ei. Revin la ”Cezar”. Am dat-o la Teatrul de Comedie și nu s-a jucat niciodată. De ce și pentru Amza Pellea? Eram odată la o cârciumă cu actorii, mai mergeam pe la filmări, și eram cu Geo Saizescu, cu Amza Pellea, cu mai mulți. Cei de acolo i-au zis: «Ia spune-o, măi, tu, pe aia cu nunta câinilor!» Amza imita câinii în diverse situații: de fericire, de iubire etc. Era un show al lui Amza. Și mi-am zis: «Ia să-l fac eu pe ăsta personaj!» și l-am făcut personaj chiar cu numele lui și chiar l-am pus să facă acest show de câteva ori. L-am pus să mute de pe palierul tragic al istoriei, pe un palier al vieții. D-aia e și Piele în piesă. Bineînțeles că nu a fost jucată la București, însă a fost jucată la Sfântu Gheorghe. Un regizor maghiar a citit-o în românește, și-a dat seama că e o piesă bună – era un regizor foarte deștept – a tradus-o și a pus-o în scenă. A avut un succes grozav. Am văzut-o și la Sfântu Gheorghe, și în turneu la Brașov. Aici, nimeni nu știa ungurește și nimeni nu știa despre ce-i vorba acolo. Pe urmă, regizorul a plecat la Budapesta, îmi pare rău de el, nu știu ce o mai fi făcut. Apoi s-a jucat la Oradea, au citit-o în română cei în drept să-și dea cu părerea și au început să-și dea seama despre ce e vorba. Piesa era scrisă prin ’67–’68, cam așa ceva. Au început să se întrebe: «Cine e Cezar ăsta? Ce-i cu puterea asta?» Și atunci, ca să ascundă asta, regizorul a… militarizat-o cumva. A făcut un fel de putere militară care puteau fi nemții sau rușii, un regim militar oricum…
P. R.: – I-au luat farmecul…
D. R. P.: – Nu numai că i-au luat farmecul, au trezit și mai mari suspiciuni. În loc să o salveze, au ras-o. Nu s-a mai jucat. S-a jucat după ’90, dar au făcut o caricatură. Adică, personajele semănau cu cutare sau cutare. Nu, piesele nu trebuie să semene cu nimeni.”
”Duios Anastasia trecea” de D. R. Popescu, una dintre capodoperele prozei românești, în versiune radiofonică
”Pornind de la o faptă reală petrecută în timpul celui de-al doilea război mondial, În nuvela Duios Anastasia trecea, D. R. Popescu imaginează un spațiu la limita dintre real și fabulos, construind o intrigă în care se poate descifra, la rigoare, mitul Antigonei. De altfel, începând cu primele cronici din 1967–1968, această idee a devenit curentă la cei mai mulți critici. În articolul citat mai sus, Vladimir Streinu remarca faptul că «însuși unghiul de patetism, intim, rural și dunărean, care dă sens vieții și morții Anastasiei, ajunge să cuprindă între laturile lui, prelungite în istorie, situația tragică de la curtea lui Creon, tiranul Thebei.» Anastasia, tânăra învățătoare dintr-un sat din Mehedinți, pe malul Dunării, ar fi așadar o Antigonă adaptată la spațiul autohton, nu mai puțin încărcat de elemente fabuloase, tributar unui fond tradițional străvechi, care dictează psihologia, comportamentul dar și ritmul secret al naturii. Primarul Costaiche este un Creon modern, dar duplicitar, fără a fi ferit de frământări și cu un gust oarecum bizar pentru scatologic.” – Costin Tuchilă. Citește integral articolul în Leviathan.ro, 16 mai 2017.
”Lăuntrul exemplar”, cronică de teatru radiofonic de Cristina Chirvasie, Leviathan.ro, 16 mai 2017.
Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.
___________
*) Folosim aici datele premierelor absolute ale pieselor.
**) Mirela Rozoveanu, ”Dumitru Radu Popescu”, București, Editura Albatros, colecția „Monografii”, 1981.
***) ”Prezentul absent. Puşa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu”. Biobibliografie şi postfaţă de Costin Tuchilă, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 5, 2013.
Arhiva rubricii Totus mundus agit histrionem
