Tarjumān al-Ashwāq (Interpreter of Desires – „Tălmăcitorul dorințelor”) este una dintre operele cele mai cunoscute ale lui Muḥyī al-Dīn Ibn ʿArabī (1165–1240), constând într-o colecție de 61 de poeme, descrise de Reynold A. Nicholson (1868–1945), unul dintre cei mai importanți cercetători occidentali ai sufismului și traducătorul lucrării în limba engleză, drept „ode mistice”. Ediția lui Nicholson, intitulată The Tarjumán al-Ashwáq: A Collection of Mystical Odes, a fost publicată la Londra în 1911 de Royal Asiatic Society, în cadrul seriei Oriental Translation Fund, New Series.
În cele ce urmează, vom prezenta traducerea celei de-a XII-a ode, precum și comentariul aferent realizat de însuși Ibn ʿArabī. Această structură este deosebit de relevantă pentru înțelegerea lucrării, întrucât autorul nu se limitează la elaborarea versurilor, ci oferă și o interpretare a acestora, explicând sensurile lor simbolice și semnificațiile lor spirituale. Comentariul permite astfel depășirea sensului aparent al imaginilor poetice și evidențierea dimensiunii lor mistice, prin raportarea simbolurilor utilizate în poezie la conceptele fundamentale ale perspectivei autorului.
Vă ofer traducerea:
XII.
- La Dhū Sālām și la mănăstirea din ținutul lui al-Ḥim sunt gazele care îți arată soarele sub forma unor statui de marmură.
- De aceea privesc sferele, slujesc într-o biserică și păzesc o pajiște multicoloră primăvara.
- Uneori sunt numit păstorul gazelelor din deșert, iar alteori sunt numit călugăr creștin și astrolog.
- Iubitul meu este trei, deși El este Unul, întocmai precum Persoanele (Treimii) sunt unite într-o singură Persoană în esență.
- Așadar, nu te supăra, prietene, că vorbesc despre gazelele care se mișcă în jurul statuilor de marmură numindu-le „un soare strălucitor”,
- Sau că folosesc în sens metaforic gâturile gazelelor, chipul soarelui și pieptul și încheietura statuii albe,
- Întocmai precum am atribuit ramurilor înzestrări (spirituale), pajiștilor însușiri morale și fulgerului buze surâzătoare.
Comentariu:
- „Dhū Sālām”: o stațiune spirituală căreia i se supune cineva datorită frumuseții sale.
„Mănăstirea”: făcând referire la o stare de extaz siriană.
„Ținutul lui al-Ḥim”: ceea ce înconjoară cel mai inaccesibil văl al slavei divine.
„Gazelele”: adică formele înțelepciunii divine și profetice care coboară asupra spiritului său.
„Statuile de marmură”: adică anumite forme de cunoaștere (ʿulūm) cu care nici rațiunea, nici dorința nu sunt asociate; de aceea el le face neînsuflețite.
- „Privesc sferele”: adică stările spirituale în care aceste forme de cunoaștere se rotesc asemenea soarelui.
„Și slujesc într-o biserică”: deoarece efigiile de marmură se găsesc în biserici.
„Și păzesc” etc.: pajiștile în care pasc aceste gazele sunt locurile actelor de devoțiune și ale virtuților divine; ele sunt descrise drept „multicolore”, adică împodobite cu realitățile divine, și asemenea primăverii, deoarece ceea ce este nou și proaspăt este mai plăcut sufletului.
- El face referire la stările sale spirituale aflate într-o continuă schimbare, care aduc cu ele multiple influențe și cunoașteri divine. Deși experiențele spirituale variază, substanța divină rămâne una. Aceasta este „transformarea” (taḥawwul) despre care vorbește Muslim în capitolul despre credință: cei care Îl adoră pe Dumnezeu în soare văd un soare, cei care Îl adoră în lucrurile însuflețite văd un lucru însuflețit, iar cei care Îl adoră în lucrurile neînsuflețite văd un lucru neînsuflețit; iar cei care Îl adoră ca Ființă unică și fără egal văd ceea ce nu are asemănare.
- El spune: „Numărul nu produce multiplicitate în substanța divină”, după cum creștinii afirmă că cele Trei Persoane ale Treimii sunt un singur Dumnezeu, iar Coranul declară (XVII, 110): „Invocați-L pe Dumnezeu sau invocați-L pe Milostivul; indiferent cum Îl invocați, este bine, căci Lui Îi aparțin cele mai frumoase Nume!” Numele fundamentale din Coran sunt trei, și anume Allāh, al-Raḥmān și al-Rabb, prin care este desemnat un singur Dumnezeu, iar celelalte Nume servesc drept epitete ale acestora trei.
- „Gâturile”: indicând Lumina (nūr), după cum se spune în Tradiție: „Muezzinii vor avea cele mai lungi gâturi dintre oameni în Ziua Învierii.”
„Chipul soarelui”: după cum se spune în Tradiție: „Îl veți vedea pe Domnul vostru precum vedeți soarele.”
„Pieptul și încheietura statuii albe”: după cum se menționează într-o Tradiție care vorbește despre pieptul și antebrațul Celui Atotputernic.
- „Ramurile”: adică sufletele copleșite de măreția lui Dumnezeu și îndepărtate prin iubire de conștiința propriei individualități și de contemplarea naturii lor fenomenale.
„Pajiștea”: adică stațiunea unirii (maqām al-jamʿ), în care Dumnezeu le-a așezat.
„Însușirile morale”: adică respirațiile parfumate ale Milei divine, și anume lauda frumoasă (ḥusn al-thanāʾ) de felul celei menționate în Tradiție: „Așa cum Te lauzi pe Tine Însuți.”
„Fulgerul”: adică o manifestare a Esenței divine.
„Buzele surâzătoare”: întrucât se spune în Tradiție că Dumnezeu Se bucură de căința robului Său sau că râde.
