Cu câțiva ani în urmă scriam cu îngândurată umilință… A plecat la Domnul Părintele Iustin Pârvu, a fugit de oameni în adâncul pădurii și oamenii au venit la el.
Era ultimul din generația marilor duhovnici, sfințiți cu sânge de martir prin temnițele comuniste și prin rugăciune de multe decenii pentru slava lui Dumnezeu. Știți, se spune că nu putem vorbi decât despre lucruri, fapte, oameni pe care îi cunoaștem, pe care i-am văzut cu ochii noștri. Nu e așa… Poate fi ceva mai tulburător și, în același timp, mai tainic decât vocea Arhimandritului Iustin Pârvu, care se aude, iată, din ceruri, ca și de aici, de pe pământ? Cineva a publicat un text, s-a spus că Părintele se adresa poporului român… Totuși, erau cuvintele altcuiva, dar cred și acum că vorbele ni se potrivesc, mai ales în vremuri tulburate de nebuni aflați cu ghearele pe butoane dramatice. „Îți scriu pentru că sper ca, măcar acum, să îți amintești cine ai fost, cine ești și poate așa vezi încotro te îndrepți. Ești singurul popor european care trăiește încă acolo unde s-a născut.”
Din păcate, nouă, românilor, amintirile ne revin tot mai rar, a ajuns să ne fie teamă, să bănuim că le-am putea pierde. Am ajuns să nu mai vedem decât un singur drum… „Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra ta, românule de azi, nu ți-aș scrie un cuvânt. Te-aș lăsa să lâncezești, să dormi până se așterne praful pe tine și mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întâmplare neplăcută. Dar tu, popor român de azi, ești legat de cel de ieri și de cel de mâine și odată cu tine piere nu numai trecutul, dar și viitorul acestui neam.”
Întrebarea se aude cu forța sacră a rugăciunii: Cât o să mai taci? Cine ar trebui să audă? Totul să-ți aparțină, dat tu de toate bucuros să te lipsești, luptă-te, suflete, ca să primești acest har… Cui să-i ceri un răspuns, tăcuților diriguitori de azi, plagiatorilor de tot felul, adormiților din fruntea bucatelor?
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
