”Utopie și credință” de Nicolae Lotreanu

55
utopie si credinta nicolae lotreanu

logo al treilea ochiDe utopie n-am învățat cum să ne apropiem pentru că, dominați de raționalitate, ne-am pierdut credința. Nu este vorba despre credința instituită (și, deci, trădată) de biserică, ci de credința pură și simplă a copilului înainte de a cunoaște minciuna, adică trădarea.

  • Utopia nu este transcendență, pentru că nimic, nici în realitatea și nici în gândirea umană nu este și nu poate fi transcendent. Noi putem vorbi despre transcendență, dar nu o putem numi sau exprima. Utopia nu este deci dincolo de realitatea și gândirea umană, este o altă realitate umană și, eu cred, că am putea presupune că este realitatea esenței umane (pe care Marx o ”întinează” numind-o ”ansamblul relațiilor sociale”). Utopia este, dacă vrem, o poartă spre transcendență, o punte comună între ființa umană și alte ființe congruente.
  • Utopia nu este invenția intelectualilor atei. Platon, Thomas More (amintește-ți că i s-a tăiat capul tocmai pentru consecvența sa în probleme religioase) sau Tommaso Campanella nu au fost atei. Poate Saint-Simon. Dar nu are importanță, pentru că nu ideea mesianică este aici dominantă. Utopia nu ne va fi adusă de nimeni și nu va putea fi înfăptuită de nicio elită. Utopia este viața umană potențială, este o realitate lăuntrică, chiar dacă virtuală, este o potențialitate a naturii umane, în afara oricărui element care alienează (socializare, supunere, competiție, putere, voluntarism…)
  • Ceea ce nu înseamnă că utopia este o viziune antropocentrică. Chiar dacă pleacă de la om, dinlăuntrul acestei ființe, ea aspiră la relația cu ființe ”comparabile” sau ”compatibile”. Omul s-a străduit să-și descopere egalul pe două căi: a rațiunii și a descoperit inteligența artificială, a spiritului și l-a descoperit pe Dumnezeu. Probabil că aceste două descoperiri îl vor pregăti pentru contactul direct cu ființe asemenea din alte zări ale universului.
  • Credința nu se pierde, nu s-a pierdut și nu se poate pierde. Ea este trecută în zonele inactive ale memoriei și, poate, chiar ale spiritului de un mod de viață dominat de egoism și de materie. Din păcate, de foarte de timpuriu copilul este dezumanizat în mod fundamental prin sechestrarea sa într-un context dominat de ideea de supraviețuire competitivă. Și aceasta se întâmplă prin educație.

Această invazie socială în universul intim al naturii umane are ca scop nu provocarea sau stimularea personalității în formare (adică a unicității fiecărei ființe), ci formarea unui soldat tot mai performant în războaiele fiecăruia împotriva tuturor (chiar dacă acestea au devenit tot mai ”umane”, mai atractive și mai subtile). Una dintre cele mai mari naivități care s-au spus vreodată îi aparține lui J.-J. Rousseau: ”Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri...” Omul nu s-a născut liber, ci cu posibilitatea de a fi liber. El s-a născut subiect și rămâne om numai în calitate de subiect, iar libertatea sa este, de fapt, necesitatea (nu este aici nici un paradox, sau oricum paradoxul este aparent) de a apăra, reproduce și afirma calitatea de subiect. Dacă Rousseau n-ar fi fost furat probabil de surpriza ideii și s-ar mai fi gândit ar fi spus: L’homme est né sujet, mais par tout il est assujettis… Societățile actuale permit umanitatea doar ca obiect (cultură, valori, tehnologie…) dar o neagă virulent ca subiect.

  • Credința se poate regăsi. Ea înseamnă, de fapt, regăsire de sine. Problema ține de spațiu (mediu) și timp (răgaz).

Utopia nu este dincolo de realitate, ci, pur și simplu o altă realitate decât realitatea dată. Și nici măcar realitatea ideală pentru că se pot propune tot atâtea utopii câți indivizi există. Chiar și credința că poți să-ți cumperi fericirea cu bani este o utopie. Probabil că unicitatea și irepetabilitatea indivizilor umani constituie posibilitatea utopiei: individul nu se topește în umanitate, ci în utopie, iar extensia utopiilor individuale și intersecția lor pot genera o utopie a genului (geniului?) uman. Probabil că una dintre definițiile bune ale omului este: ființa care visează cu ochii deschiși, adică se transpune/transferă în utopie. Problema este să nu lăsăm ca utopiile noastre să fie furate de utopia instituită, adică des-ființată.

Probabil că utopia este cea mai adecvată realitate hărăzită ființei umane. Ea nu este – și nu poate fi – un paradis. Paradisul nu este al omului, ci al lui Dumnezeu, este oferta ideală a lui Dumnezeu pentru om. Și, să nu uităm că omul a refuzat acest paradis. Aici nu putea să-l găsească decât pe Dumnezeu (ori opusul lui). Dar el cum să se găsească/regăsească? Omul se poate regăsi (pe sine, nu pe Dumnezeu) în utopie. Probabil că va trebui să treacă un prag pe care, fie îl tot distruge mereu, fie încearcă să-l acomodeze cu marșul său spre maximizarea confortului (un alt mod de a ucide utopia).

Acest prag este natura. Pentru a trece pragul va trebui să renunțe la un social ostil naturii, ori să se retragă din acest social, cel puțin pentru a nu deveni complice la distrugerea ultimelor resurse ale utopiei. Vom asista probabil la nașterea unui nou individualism care să reașeze la locul lor valorile pe care le considerăm fundamentale. Acestea sunt de fapt puține și nu cer deloc războaie sociale (am numit revoluțiile) pentru a fi apărate. Transcendentul nu este realitate, ci eternitate, ceea ce este transcendent nu este real, ci divin, adică absolut. Utopia este modul de a face ca transcendentalul să devină accesibil. Dar este alt pas: el nu este visul omului, ci al universului.

Credința este forma în care memoria noastră păstrează umbrele utopiei și transcendentalului, acea ”realitate” pe care o bănuim și o descriem destul de sărac –  sinele. De aceea este și atât de fragilă. Toți oamenii se trădează, o dată sau de mai multe ori, pe ei înșiși, unii însă au făcut-o în mod definitiv și au pierdut credința pentru totdeauna. Șansa lor de a o regăsi este infimă.

Iată cum ne apare mai clar că trecerea în utopie (iubire deplină) și apoi în transcendental (individualitate absolută) este ”demersul” lui Christos. El este exemplaritatea sinelui, aventura lui didactică (sau mai degrabă paideică). Credința nu este o stare de spirit; nu este starea spiritului, ci posibilitatea ființării spiritului. Ea nu este mai slabă sau mai puternică, ci este pur și simplu. Și nici nu cere să se vorbească despre ea ca să nu fie sărăcită. Nu este nici măcar intransigentă, ci iertătoare și înțelegătoare. Christos l-a prevenit pe Petru că se va lepăda de el în noaptea arestării sale de trei ori, înainte de prima cântare a cocoșilor, dar nu l-a condamnat pentru aceasta, ci l-a prevenit că credința nu poate fi evaluată prin intransigență și nici mărturisită prin vorbe. Credința există prin ea însăși până când omul va împlini voința veacurilor (a Tatălui?), aceea de a se descoperi și împlini pe sine.

Arhiva rubricii Al treilea ochi de Nicolae Lotreanu

Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu

Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.