Pulovărul îl terminase pe la două dimineața. Era mulțumită. Cum nu avea o oglindă în casă, cea veche se spărsese după ce-a văruit peretele cu umezeala adunată de la inundații, nu știe cum, dar așa o fi trebuit să fie, se gândi, a atins oglinda cu mătura și s-a spart în zeci de bucăți, semn de moarte se zicea prin sat, dar nu era în puterea ei nici să alunge doamna cu coasa și nici s-o cheme dacă nu mai putea căra nimic în spinare, așa că adună cioburile, le aruncă la gunoi făcând o cruce peste ele, doamne ferește-ne de răul ascuns în spatele nostru, zise, și acum fără oglindă nu putea îmbrăca frumusețea de pulovăr, pentru că tare fain părea și avea poftă să-l vadă pe ea. Era de un verde liniștit, ca o pădure la începutul verii. Era multă vreme de când nu făcuse nimic pentru bucuria ei, mereu pentru copii, pentru banii căpătați la comenzile de prin satele vecine. I se dusese vorba că ștrincănește bine și femeile comandau primăvara puloverele de iarnă, ca ea să aibă timp să le termine. Îl împături cu grijă și-l puse lângă ea în pat. Era obosită. În ultimul an au început să se arate semnele plecării, erau multe, unele ciudate, ce nu le putea desluși, altele agresive, dar nu scăpa de ele, erau vise și voci ce răzbăteau prin surzenia ei, maică-sa, plecată când ea fusese un copil, maică-sa vorbea cu vocea ei caldă cu ea, făcându-i curaj. Plecarea nu era problema, mereu plecase pe undeva, cu Paul, cu forța ori de bună voie, ce poate face o femeie fără școli înalte într-un sat amărât, cu holde și gospodărie, cum se poate elibera de datoriile zilnice fără jertfă, pleca la munca câmpului, pleca la spital, apoi cu Paul în satul lui, de regulă iarna ori la nedeie, alt timp liber nu aveau, deci plecările nu o deranjau cu nimic. Problema era că de data asta va fi ultima plecare și trebuia cumva pregătită, pentru că altfel nu și-ar fi găsit niciodată liniștea. Pregătită. Ăsta era păcatul ei. Le aranja pe toate, foarte amănunțit și se uita pe ea definitiv. Ce le las copiilor? Mai mult decât casa, n-avea nimic. Le va lăsa casa mamei ei, a bunicilor și a străbunicilor. Nu era mult, dar era istoria unor vieți zidite în fundament. Nu credea în sensibilitatea celor doi mai mici. Istoria familiei nu-i interesase niciodată. Dar se informaseră la o firmă din oraș, ce vindea pământuri și case după revoluție, repede, ușor, cu puțină reclamă, de parcă vindea ciupercile după ploaie. Nu, pe respectarea mitului familiei nu putea zidi iluzii. Una nu dorea nimic, știa, asta niciodată n-a vrut nimic.Era singura ce întrebase de numele bunicii. Dar cei doi? Ei vroiau totul. Nu era capabilă să-i mulțumească. Dacă s-ar fi putut, ar fi trebuit să trăiască cu aer și pensia de două sute de lei s-o împartă cu ei. Gândurile îi furau somnul. Se trezi pe la cinci mai obosită decât se culcase. Găinile începuseră că cotcodăcească sub fereastră. N-avea decât cinci și cocoșul. Le aruncă grăunțele direct peste iarba înghețată și le văzu cum se aruncau după ele cu capul în jos. Cocoșul, ca întotdeauna, stătea pe parul de sub vie și se uita. Știa că-i vine și lui rândul, poate la ceva mai mult și mai bun, ea fiind cu acest soldat ceva mai generoasă. Era al dracului de frumos. Pe el nu-l va tăia niciodată. Impunea. Numără găinile. Erau patru. Cea albicioasă lipsea. Ieri seară intrase în coteț, văzuse cu ochii ei când închisese poarta grădinii, vulpea nu sărea gardul, se gândi, era ceva mai înalt decât acum doi ani când o lăsase fără rațe și altele nu mai cumpărase, nu, vulpea nu putea fi. Ieși afară și găinile săriră pe gard țipând. Cotețul era gol. Nu tu pene, nu tu oase, nu tu sânge. Nimic. Găina dispăruse. Mai avea niște semințe în șorț și le aruncă spre cocoș. La tulpina nucului erau lemnele de foc, iar el stătea lângă ele pe parul vopsit roșu, ce în zorii zilei lumina ca un felinar spart pe o mare de iarbă. Chiar că arăta ca un felinar lunguieț, scorojit, dar mai putea da viață unor imagini frumoase în sărăcia grădinii. Cocoșul nu sări la grăunțe. Și nici găinile nu fugiră la coțul cu lemne. Dincolo de el nu era destulă lumină. Luă lămpașul, îl aprinse și intră dincolo de nuc. Găina ei albicioasă era acolo, cu gâtul mușcat. Zăcea într-o baltă de sânge. După mușcătură își dădu seama că era dihorul. Mai avuseseră așa ceva pe vremea când trăia Paul. El venise cu ideea că dihorul poate hipnotiza găinile, uitându-se în ochii lor cu intensitate, până ce-i cădeau la picioare ca adormite și apoi le trăgea după el să le omoare. Apoi avusese liniște până acum. Stinse lămpașul și intră în casă. Se luminase. Pulovărul verde stătea sub ochii ei. ”Te văd mai târziu, îi spuse, acum am altele mai importante de făcut…” Ieși afară în drum. Gheorghe, bătrânul, se ducea spre apă. Era de anii ei, dar nu-l mai ajutau picioarele. Mergea cu bastonul, gemând la fiecare pas.
– N-ai somn?, o întrebă, acum, când ai atâta vreme, te scoli odată cu găinile.
– N-am, zise, dihorul mi-a omorât o găină, va trebui să pun venin peste tot… Și n-am. De ani de zile n-a mai venit…
– Unde? În coteț?
– Nu, zise, a tras-o afară sub lemnele de foc.
– Du-te la noi. Valeria mai are ceva venin, ia-l și pune-l cu ceva mâncare sub lemne.
Făcu câțiva pași, apoi se întoarse și o măsură cu ochii.
– Ești bolnavă ?
– Nu, zise, ca de obicei.
– Ai ceva ciudat pe față, parcă te schimbi, nu știu cum să spun, ar fi bine să iei cursa și să te duci la dispensar.
– Mă duc, Gheorghe, zise, sunt semnele plecării…
– Doamne ajută…
Mergea pe drumul lui, cocoșat, gemând și mormăind ceva numai pentru el. Cu siguranță îi dădea ei sfaturi, dar nu avea chef să le spună. Le gândea. Și tot cu siguranță se va opri la boltă și va trage o gură de tărie. Îl lăsă în dumnezeul lui și bătu la poarta vecinei cerându-i plicul albastru ce aducea moartea dihorului. Era chiar colorat, cum zisese cocoșatul și mirosea a afumătură. Luă plicul și îl presără peste ceva slănină tăiată mărunt, apoi îl împinse cu mătura până la tulpina nucului. Era un coridor de trei degete, găinile nu puteau intra prin el, dar dihorul da, el fiind elastic și se știa subția la nevoie. Afară auzi vocile vecinilor ce urcau în cursa de opt. Toți vorbeau de dihori. Deci nu fusese singura păgubașă. Mai erau și alții. Se bucură. Veniseră la cine trebuia. Cei lacomi, ce nu ți-ar fi dat o felie de pâine. La ea se pierduse idiotul pe drum, gândi, ea nu era nici lacomă, nici bogată. Dar găinile ouau și, în ultima vreme cam trăia din aceste ouă proaspete. Nu mai avea puterea să stea la ploatăn. O dureau oasele. Iar dacă stătea și se bucura de cine știe ce mâncare, i se făcea rău și zăcea ca moartă o zi întreagă. Fierbea câte un ou. Stomacul ei bolnav îl accepta. Deci găinile erau importante pentru existența ei precară. Albinuța, mai leneșă cu ouăle, era sortită morții. Trebuia sacrificată de Crăciun. Și acum ? Aprinse focul. Era frig. Deschise televizorul. Era ora telenovelei. Ziua curgea ca Mureșul. Uneori liniștit. Alteori în vârtejuri.
– Vecină, auzi pe cineva la poartă, vecină!
Era Doina. Mai tânără. Dar la fel de însingurată.
– Bem căfeiul? Am punguța cu mine.
– Bem, zise, deschizându-i poarta, dacă-l faci. Pe mine mă dor picioarele. De la cinci sunt pe-afară.
– Singură nu-mi place să văd telenovela, zise, cu matale pot vorbi despre ce simt.
– Ieri erau gata s-o omoare pe fată, zise, mor să văd dacă au reușit… doamne ferește, zise, tare mi-e dragă…
– Și ăia sunt ca noi, nană, chiar dacă au bani, ce ți-e scris… nu poți fugi de soarta ta…
Mirosea a cafea proaspătă și a lemne de brad. Ea se întinse în pat, din nou lângă pulovărul verde, iar Doina stătea pe scăunel. Fata scăpase, trăia, era ascunsă într-o casă străină, dar cu oameni buni, un știa cine este și de unde vine și loviturile primite o mutilaseră total.
– Săraca de ea, zise, dacă ar fi avut o mamă…
– Nici eu n-am avut mamă, răspunse, simțind că prea se identifică cu fata din film, a murit când eram mică, dormeam în iesle cu vacile, pentru că în casă intrase mama vitregă…
– Doamne, zise Doina, n-am știut.
– De unde să știi, zise, nu-i nimeni în sat ce spune o vorbă bună despre vecini, nimeni nu mă va plânge când plec…
Începuse să ningă. Furios. Cădea de parcă s-ar fi rupt cerul în două. Încercă să se ridice din pat și ameți.
– Ajută-mă, o rugă pe Doina, am început să amețesc și văd negru în fața ochilor.
– Du-te la dispensar.
– Nu mă duc, zise, ultima dată mi-a spus ce am, gata, se termină gluma, nu mai am mult…
– Ai cancer ?
– Am. Nu vreau să mă operez. Nici medicamente. Am împlinit nouăzeci, draga mea, îmi fac cufărul și plec.
Telenovela se terminase. Veneau știrile. Închise. Astea n-o mai interesau. Mereu războaie, mereu foame, minciuni. Bogații se trezeau mai bogați, săracii ajungeau sub poduri și mureau înghețați, chiar în sat se putea vedea diferența socială, dacă erai mai jos te mușcau câinii și tineretul râdea de tine sorbindu-și cafeaua la bodegă. Pe ea o mușcase câinele unei vecine de mai jos și a trebuit să umble câteva luni pe la doctori, pentru că nu se închidea rana. Vecina i-a întors spatele când i-a spus să-și țină câinele în ocol, pentru că pe drum mai umblă și copii. Lumea se întorcea pe dos. Vorbise cu popa și hotărâse să facă o pomană. Avea și lista invitaților. Toți cei ce nu și-au bătut joc de ea. Dar mai întâi trebuia să-și vândă pulovărul. Acum, că Doina plecase, în casă era cald, afară ningea pe rupte și găinile mâncaseră, putea îmbrăca acel pulovăr verde la care lucrase mai bine de o săptămână. În fereastra porții se putea vedea ca într-o oglindă. Era o minune de pulovăr.
– Cât vrei pe el? se întrebă, de parcă ar fi vorbit cu femeia din satul vecin.
– Păi, răspunse, lâna am cumpărat-o eu, plus lucrul…
Nu știa ce preț are un astfel de pulovăr. Era pur și simplu unic. Un altul mai frumos nu făcuse niciodată.
– Păi, continuă, eu știu, o sută, o sută cincizeci…
Verdele începutului de vară peste umerii ei bătrâni, aplecați, înjunghiați de durere. Nopțile nedormite la gura sobei. Nasturii de lemn în formă de inimă. Și din nou verdele verii. Pe care n-o va mai putea trăi așa cum o trăise.
– Nu-l vând, zise, n-are preț.
Obosise din nou. Și respira ciudat, de parcă agăța din zbor bucățele de aer. Se întinse în pat. Căldura sobei îi făcea bine. Iar mirosul bradului o legăna încet. Adormi. Și visă ultima vară. Mai frumus nici că se putea să fie.
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav