”Verde-stop!” de Lică Barbu

101
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaNu ştiu dacă cei mai în vârstă îşi mai aduc aminte de vreunul din jocurile copilăriei de pe strada unde au copilărit, însă eu unul nu pot să nu fac un pas mai departe în timp, fără să aud în minte chiotele de bucurie sau de victorie, sau, de ce nu, de sperietură, atunci când băteam strada, veşnic îndrăgostit de joacă. Cum să uit cât de spectaculos era jocul Poarca sau Ţurca cum îi spun alţii, Cal de rege – Cal de prinţ, Capra, jocul cu tăvăleală şi grămadă unul peste altul. Şotron, Plic sau Coarda erau jocuri de fetiţe unde noi băieţii nu ne băgam căci o luam pe cocoaşă, nu de la ele, ci de la părinţi, căci ne pârau.

Dar de Piua vă mai aduceţi aminte? Mie nu-mi plăcea că acest joc strica tot chichiţul. De fapt, nici nu era joc, era o aiureală ca să scapi de ceva fără halva care nu-ţi convenea. De aceea, fiindcă eram şef pe strada mea, o spun cu un pic de mândrie, doar un pic, am scos Piua în afara legilor străzii. Era o aiureală gen ,”treancă-fleancă, taci din gură-n barcă”.

Aş putea să scriu şi un roman cu jocurile care mi-au bucurat copilăria. Erau multe jocuri năzdrăvane şi chiar dacă nu aveam chef de cele pe care le ştiam, inventam noi altele şi mai nebuneşti. Aşa, din drag de copilărie.

Dar cel mai fistichiu joc era Verde-stop. De ce spun ”fistichiu”? Pentru că era un joc permanent pe care îl jucam oricând şi oriunde, în doi sau în câţi voiam, pedepse sau porunci pe alese. Regula era simplă. Trebuia să ai ceva verde la tine. Dacă nu, se lăsa cu o pedeapsă stabilită în comun de la început.

Staţi să vă povestesc!

Verde-stop se juca cel mai tare iarna, că vara era plină de verde, dar şi atunci tot se mai găsea câte un căscat de partener la joc care să uite de verde. Şi ăla eram eu.

Când erai prins fără verde vara, era dezastru. Nu aveai scăpare pentru că se spunea”Verde-stop natural pe nemişcatelea” şi ăla erai. Nu te scăpa nici mama mamei Naturii. Era musai să ai verde natural, altfel nu se punea; şi dacă era pe nemişcatelea, nu te puteai înfige în nicio tufă ca să smulgi o frunzuliţă. Nu aveai şi gata. Pedeapsa cădea ca o ghilotină.

De obicei mă jucam cel mai mult cu Zburlita. Pe Tatalai îl evitam de a mă juca pentru că cerea ca pedeapsă o prăjitură, o ciocolată, ceva de ronţăit. Un fel de Haplea. De unde să-i dau? Îi aduceam câte o felie de pâine cu magiun sau cu untură. Şi scăpam de el.

Ştiţi ce şmecher era? Când îl prindeam fără verde la el şi trebuia să-mi dea o prăjitură sau ceva dulce, se făcea că merge acasă ca să-mi aducă ceva. Şi nu mai venea, iar eu uitam. Uitam pentru că nu era cazul să mă supăr pe prietenul meu Tatalai, cât de Haplea ar fi fost.

Parfeu uita mereu de verde şi ca pedeapsă trebuia să-l pun să facă zece bijuri cu mâinile întinse. Un fel de genuflexiuni. Cu toate că eram mereu câştigător, chestia era că, pentru a nu se supăra, făceam şi eu odată cu el numărând din doi în doi. Deci îl păcăleam, căci nu ştia să numere.

Zburlita ştia că eram bramburit şi mă soma mereu: Verde-stop, un, doi, trei, n-ai voie să iei!”

De obicei, pedeapsa era o dulcegărie. Şi ce era mai dulce şi mai dulce la mine şi Zburlita? Pupiceleee! Fără număr. Stabilisem ca să ne pedepsim cu trei pupicuri, dar Zburlita spunea că ea nu ştie să numere decât până la zece, iar eu mă prefăceam că nu ştiu. Ei şi într-o zi de iarnă pac!, o somez pe Zburlita când tocmai se chinuia să alunece pe doi centimetri de gheaţă:

– Verde-stop, Zburlito!

Zburlita a rămas pam-pam. Nu se aştepta. Şi nici verde nu mi-a arătat. Pentru că nu avea. Nici măcar o moleculă de verde. Ea era mereu îmbrăcată în roşu sau roz, iar batistuţele erau mereu albe cu floricele galbene – fără frunze verzi. De unde atâta verde prin buzunare? Pe acolo sufla vântul, printre mărgeluţe şi sclipici.

– Piua. Azi nu mă joc verde-stop, mi-a spus Zburlita indiferentă, exact când în mintea mea mocnea victoria.

Pam-pamul ei s-a mutat la mine. Mintea mea era în şah-mat dintr-o singură mutare, iar bolovani colţuroşi cădeau pe creier cu un zgomot surd. Căutam iute o ieşire din acea apocalipsă spontană, poate-poate mă scot acadea. Nimic. Câmp cu ceaţă şi cu gropi. Parcă eram invizibil. Conform regulamentului străzii, Piua nu exista, iar Zburlita încălcase regula. Cine zicea ”Piua”, drept pedeapsă, era scos din orice joc trei zile.

Zburlita, în acel moment, a realizat că a greşit. Şi pentru noi doi, trei zile erau o veşnicie ca să nu fim împreună la joc. Nu ştiam ce să fac, iar Zburlita privea aiurită în hăul situaţiei.

Lumea era aşa de mică încât de abia am observat-o pe Perluţa care tocmai venea de după colţ pe strada noastră. Ca să respect regulamentul urma să o ignor pe Zburlita şi să mă joc cu altcineva. Şi cine altcineva era în tabloul străzii în acel moment? Perluţaaa!

Cu un zâmbet larg de bun venit, dau să-mi întind pasul pentru a o întâmpina pe Perluţa.

Zburlita a intuit gândul meu şi cu o mişcare demnă de o balerină începătoare, mi-a pus o elegantă piedică. M-am fâstâcit în echilibrul meu şi căutând un punct de sprijin la gardul de lângă mine, pe care obraznic a refuzat să mi-l ofere, m-am lovit la frunte de am văzut o constelaţie de stele verzi plutind a chemare către Univers.

– Ce-ai Licuţă? Mai vrei verde-stop? Tot îţi plăceau ţie steluţele. Hai, că n-ai nimic!, a chicotit Zburlita ajutându-mă să mă ridic.

Şi ca să întărească dojeneala ei, m-a sărutat pe locul lovit. Adică, pe un cucui special ivit ca o dovadă că lovitura la frunte chiar doare.

Înţelegând momentul ”emoţionant”, Perluţa s-a întors cu spatele, chipurile că are de căutat ceva. Zburlita m-a privit în ochi şi cu clopoţei în glas mi-a şoptit:

– De ce ai tu ochii verzi, măi, Licuţă?

Răspunsul meu plutea undeva în magia dragostei inocente acoperit cu un sărut, ba nu, trei, hai zece, peceltuind tămăduirea loviturii de la frunte.

Vă fac un verde-stop, dragi prieteni? Dar fără piua. Altfel, trebuie să mă pupăciţi. Dacă nu, vă pup eu. Aşa, ca final de poveste.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și pagina Zâmbetul unește  

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.