”[…] JEAN […]: Vă iubesc, domnişoară Iulia! Nu încape îndoială – vă puteţi îndoi de asta?
DOMNIŞOARA IULIA (cu timiditate şi graţie feminină): Domnişoară Iulia! Spune-mi Iulia! Între noi nu mai există acum bariere! Spune-mi Iulia!
JEAN (jenat): Nu pot! Între noi există bariere atâta timp cât ne găsim în această casă. Există trecutul, mai există şi domnul conte – nu am mai cunoscut pe cineva faţă de care să simt atâta respect. Trebuie doar să văd mănuşile sale lăsate pe un scaun şi simt de îndată cât de insignifiant sunt. Trebuie doar să aud cum sună sus clopoţelul, că tresar ca un cal fricos. Şi acum, când văd cizmele sale stând acolo atât de ferme şi de ţanţoşe, îmi vine să mă înclin pentru o plecăciune! (Pauză.) Superstiţii şi prejudecăţi deprinse în copilărie – dar ele pot fi uitate la fel de uşor. Să mergem doar într-o altă ţară, într-o republică, unde oamenii vor face plecăciuni până la pământ când vor vedea livreaua portarului meu – până la pământ, vă spun eu! Dar eu nu! Eu nu m-am născut pentru a face plecăciuni până la pământ – eu sunt plin de calităţi, am caracter – trebuie doar să pun piciorul pe prima treaptă şi o să vedeţi apoi cum urc! Astăzi sunt un simplu valet, într-un an voi deveni proprietar, iar în zece – rentier; apoi voi merge în România, unde voi face rost de un titlu nobiliar şi voi putea, reţineţi: voi putea să ajung în cele din urmă conte!
DOMNIŞOARA: Foarte frumos! Foarte frumos!
JEAN: Ah, în România cineva poate să cumpere uşor un titlu, aşa că veţi deveni până la urmă contesă! Contesa mea!
DOMNIŞOARA: Ce contează acum toate acestea pentru mine? Las totul în urma mea, nu-mi mai pasă! Spune-mi că mă iubeşti, altfel, ce sunt fără asta?
JEAN: Vă voi spune mai târziu asta, de o mie de ori, dar nu aici! Şi, mai mult, fără sentimente, dacă vrem să nu distrugem totul! Trebuie gândit totul la rece, cum fac oamenii înţelepţi.
DOMNIŞOARA (disperată): Doamne-Dumnezeule! Nu ai nicio urmă de sentiment?
JEAN: Eu? Nu există om care să fie mai plin de sentimente decât sunt eu; dar sunt capabil să mă controlez.
DOMNIŞOARA: Mai adineauri erai gata să îmi săruţi pantoful, iar acum…
JEAN (cu severitate): Da, asta era atunci! Acum trebuie să ne gândim la alte lucruri.
DOMNIŞOARA: Nu-mi vorbi cu atâta asprime!
JEAN: Nu e asprime, ci înţelepciune. Am făcut deja o prostie – să nu facem mai multe! Domnul conte poate să apară dintr-o clipă în alta, şi înainte ca domnia sa să apară trebuie să ne decidem soarta. Ce părere aveţi despre planurile mele de viitor? Sunteţi de acord cu ele?
DOMNIŞOARA: Da, sunt destul de rezonabile. Dar am o întrebare. Pentru o astfel de acţiune ai nevoie de un capital considerabil – îl ai?
JEAN (mestecă în dinţi trabucul): Dacă îl am? Bineînțeles că îl am! Contez pe calităţile mele profesionale, pe experienţa mea fără egal, pe cunoaşterea mai multor limbi străine! Ăsta-i capitalul care contează, nu credeţi?
DOMNIŞOARA: Cu toate lucrurile astea pe care mi le-ai menţionat nu poţi să cumperi nici măcar un bilet de tren! […]”
”Domnișoara Iulia” de August Strindberg, traducere de Viorel Vizureanu, adaptare radiofonică de Costin Tuchilă, 2011 – fragment
Delia Nartea (Domnișoara Iulia), Șerban Gomoi (valetul Jean), Sorina Ștefănescu (Kristin) în spectacolul Teatrului Național Radiofonic pe care vă invităm să-l ascultați duminică, 4 iunie 2017, la ora 14.00, la Radio România Cultural. Regia artistică: Liviu Lucaci și Vasile Manta. Traducere de Viorel Vizureanu. Adaptare radiofonică de Costin Tuchilă. Muzica originală: Delia Nartea. Regia de montaj: Florina Istodor, Robert Vasiliță, Florin Bădic. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică și muzicală: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Țundrea. Data difuzării în premieră: joi, 17 noiembrie 2011, ora 19.00, Radio România Cultural.
Jucat în premieră în 19 septembrie 2009 pe scena Teatrului de Comedie din București, spectacolul cu ”Domnișoara Iulia” a reprezentat un veritabil eveniment al stagiunii 2009–2010 prin calitatea artistică – viziunea regizorală, jocul actorilor, scenografie şi costume, dar şi prin reacţia publicului. Rareori am văzut la o premieră atât de multă lume adunată la uşa teatrului, încercând cu disperare să ajungă în sală, așa cum s-a întâmplat în acea zi de început de toamnă. Dar nu numai atât: plin de interes a fost, cu certitudine, felul în care a fost receptat spectacolul lui Liviu Lucaci cu această ”piesă naturalistă”, cum îşi subintitula Strindberg ”Domnişoara Iulia” (1888), moment de răscruce nu numai în dramaturgia scriitorului suedez, ci şi în cea de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Unii, poate, au avut atunci un sentiment de nedumerire că la unele dintre replici s-a râs, fără ca regizorul să fi căutat în mod expres efecte comice, să ”îngroaşe” anumite accente, cum se practică frecvent. Această dramă cu două personaje principale, care se consumă într-un timp foarte scurt, însă cu reverberaţii simbolice (Noaptea de Sânziene), îşi dovedeşte după mai mult de 120 de ani de când a fost scrisă nu numai actualitatea, ci şi modernitatea.
Pe lângă faptul că August Strindberg anunţă în mod evident expresionismul, el are abilitatea de a distruge într-o manieră personală, uneori imprevizibilă, o serie lungă de convenţii. În teatrul modern limitele dintre genuri (dramă, comedie) nu mai există, modalităţile de abordare interpretativă devenind, parcă prin compensaţie, cât se poate de diversificate. Aspectul este evident şi în ”Domnişoara Iulia”, oricât s-ar crede că piesa este „datată” în perioada naturalismului. Aşa încât între plâns şi râs, între răsfrângerea dramei profunde şi deriziune, între cinism şi ridicol, paşii sunt uneori infimi, mai ales pentru spectatorul de astăzi. Mici sunt la Strindberg şi paşii dintre planul simbolic, care este de fapt o formă de reflectare a subconştientului şi „proza vieţii” în care se consumă drama. Unele replici cinice din piesă – un cinism care pare a se întoarce de fapt asupra autorului ei – pot fi cu certitudine citite azi şi dincolo de cheia lor ironică, adică în registru comic. În plus, spectatorul contemporan nu mai resimte determinările contextuale ale piesei lui Strindberg (care există fără îndoială), ci universalitatea temei ei şi modul atât de personal în care dramaturgul suedez o tratează. Legătura amoroasă născută dintr-un capriciu în Noaptea de Sânziene declanşează în ”Domnişoara Iulia” criza care scoate la lumină, în pură accepţie naturalistă, ereditatea încărcată, sentimentul inferiorităţii sociale, contradicţiile sufleteşti ale eroilor și mai ales tribulațiile subconștientului. Legătura dintre valetul Jean şi contesa Iulia (de neacceptat în spiritul conservatorist al epocii) este o iubire tulbure, în care aspiraţia se loveşte de zidul regretului.
Din toate aceste elemente citite cu multă precauţie în cod contemporan, Liviu Lucaci a compus un spectacol admirabil, de un echilibru perfect, ştiind să pună unde trebuie accentele, să creeze eficient relaţiile de joc dintre actori. Într-o oră şi jumătate, drama lui Strindberg se urmărea pe nerăsuflate, fără ca ritmul de joc să pară în vreun moment grăbit. Succesul de la premieră al spectacolului cu ”Domnișoara Iulia” s-a menținut constant și la celelalte reprezentații, iar varianta sa radiofonică a fost la fel de bine primită.
Se spune, pe bună dreptate, în lumea teatrului, că actorii care se încumetă să joace rolurile Domnișoara Iulia și Jean pot ajunge ori la o stare de exaltare, ori la căderea în depresie, datorită solicitării pe care o presupun, ca intensitate a trăirii psihologice, ca răsfrângere paroxistică a subconștientului, aceste roluri din piesa lui Strindberg. Că poți claca oricând, de la o reprezentație la alta, fiindcă e imposbil să nu intri în transă, aceste două roluri neputându-se juca, să spunem, pur și simplu ”tehnic”, cu acel grad de disimulare necesar pentru a te proteja psihic. Că nu e deloc ușor să ieși din aceste roluri după spectacol, să revii la realitate, să te eliberezi de tensiunea extraordinară, adesea halucinantă, pe care o are piesa.
Într-o nouă traducere, realizată de Viorel Vizureanu, montarea radiofonică, reprezentând în 2011 debutul lui Liviu Lucaci în calitate de regizor de teatru radiofonic, a păstrat în bună parte atmosfera de pe scenă, particularitățile jocului celor trei actori, chiar și ritmul de joc, tensiunile, limita fragilă dintre situațiile comice sau aparent comice și cele dramatice. Nu în ultimul rând, din dorința de autenticitate, se cuvine menționat că recuzita folosită pentru crearea efectelor expresive în plan radiofonic a fost una naturală, cu zgomote create la înregistrare în studio, evitând inventarul de zgomote înregistrate.
Spectacolul a marcat totodată debutul la teatrul radiofonic al tinerilor actori Șerban Gomoi, în rolul lui Jean și Sorina Ștefănescu (Kristin).
Actriţă aflată la deplina maturitate artistică, Delia Nartea creează în ”Domnişoara Iulia” un personaj memorabil prin capacitatea de a exprima cele mai fine nuanţe ale psihologiei atât de complexe a eroinei lui Strindberg. De la trufie la umilinţă, de la simplul joc erotic la pasiune, de la încredere la suspiciune, de la iubire la ură, de la momentele de detaşare cinică la revărsarea subconştientului, de la visare la calculul meschin, de la lumină la întuneric, în umbra simbolică a Nopţii de Sânziene, actriţa parcurge cu un firesc desăvârşit şi totodată cu o expresivitate aparte drama personajului. Şerban Gomoi creează la rândul său un personaj cu relief puternic, accentuând complexul inferiorităţii trăit de valet, dar și rafinamentul servitorului stilat care îşi asumă la început situaţia fără a se complica, pentru a deveni apoi tiranic şi cinic în dorinţa sa absurdă de a-şi depăşi condiţia socială, umilind-o pe tânăra contesă.
Costin Tuchilă
”Domnişoara Iulia” sau despre invincibila vulnerabilitate a femeii
Cronică de teatru radiofonic de Marina Roman
Cât de puternică şi cât de slabă poate fi, în acelaşi timp o femeie!? Cât de lucidă şi cât de influenţabilă? Cât de inteligentă şi cât de umilă? Cum poate iubi şi urî, în acelaşi timp, o femeie? Cum îşi poate pune viaţa în mâinile unui bărbat pe care îl dispreţuieşte?
Şi cât meşteşug, câtă emoţie, câtă dorinţă de întrupare poate avea o actriţă să poată de glas unei astfel de femei? Să-i poată da atâta glas, încât, doar auzindu-l, să-i putem vedea şi chipul, şi trupul… şi în superbie, şi în decădere? Cât talent?
Am ascultat, în ultimele zile ale acestui abia trecut decembrie, ”Domnişoara Iulia” la Radio România Cultural, în regia lui Liviu Lucaci şi Vasile Manta – spectacol translatat de la Teatrul de Comedie –, care a avut premiera la Teatrul Naţional Radiofonic în 2011.
M-am bucurat că nu am văzut spectacolul de la teatru, pentru că, poate, mi-ar fi lenevit urechea. Poate că amintirea imaginilor văzute pe scenă ar fi scăzut din tensiunea pe care, aşa, aerul purtând vocile personajelor a avut-o pentru mine. Şi mi-am adus aminte de cuvintele Deliei Nartea – protagonista acestui spectacol –, într-un răspuns însufleţit la o întrebare care viza bogata ei experienţă radiofonică: ”Da, m-a ajutat foarte mult, e un alt tip de concentrare, ai textul în față și apropo de susținere vocală, apropo de acel tip de concentrare de a susține până la capăt numai prin glas personajul, este un exercițiu foarte bun pentru actor, mai ales dacă are de a face cu roluri mari, cu roluri importante, pe care nu ai întotdeauna norocul să le faci pe scenă. Pe scenă ești distribuit și în funcție de cum arăți, nu numai pentru ceea ce poți.”
Adevărul e că această piesă – modernă, perfect actuală ca mijloace de expresie – a lui August Strindberg nu este neapărat scenică, aproape că nu are potenţial spectacular. Forţa sa, excepţională, este una interioară, de cercetare profundă a celor trei oameni implicaţi într-o relaţie, aş zice acum, de tip concentraţionar. Viaţă sau moarte, tertium non datur. Iuliei, viaţa pe domeniul tatălui îi este cu totul nemulţumitoare, iar atracţia pentru Jean, doar substitutul la îndemână pentru ceea ce universul parental nu îi poate oferi. Moartea, în acest caz, nu este decât consecinţa firească a lipsei oricărei posibilităţi de a alege. Pentru că a pleca în condiţiile impuse de Jean constituie o altfel de moarte: socială, intelectuală, morală şi sufletească. La capătul nopţii petrecute cu Jean, deasupra poveştii despre părinţii ei – o poveste în care nobilul tată nu a avut puterea să-şi ia viaţa –, Iulia va avea puterea să se sinucidă.
Acest spectacol de o oră şi jumătate m-a obligat să renunţ la trebăluiala de prin casă – aşa cum firesc se întâmplă de obicei – şi m-a aşezat, cuminte, în fotoliu. Nu vorbele Iuliei sau ale lui Jean sau ale Kristinei m-au cuminţit (în vreo trei decenii le-am tot citit şi auzit), ci materialitatea, tridimensionalitatea lor. Strindberg practică introspecţia în termenii unui realism-naturalism percutant emoţional, iar actorii au reuşit cu excelenţă să treacă rampa hertziană. ”Domnişoara Iulia”, într-o nouă traducere semnată de Viorel Vizureanu, este un spectacol de o senzorialitate copleşitoare. La Delia Nartea nu funcţionează doar intelegenţa, instinctul teatral, ci şi experienţa de muzician. Polisemiile textului, până la nuanţă, sunt marcate cu rigoare de matematician şi, deloc paradoxal, potenţează emoţia. Şerban Gomoi nu lasă nicio clipă senzaţia că este abia la începutul performării radiofonice: fără inhibiţii, îşi arată personajul în lumină plină. Sorina Ştefănescu (Kristin) îşi asumă corect rolul bucătăresei şi contribuie la armonia întregului. La ascultător nu ajung doar sensurile uneori disjuncte ale replicilor, nu doar stările uneori contradictorii ale personajelor, ci şi parfumul Iuliei, aroma vinului furat de valet din rezervele nobile ale stăpânului sau mirosul acid, ca în lucrarea lui Edvard Munch, al dimineţii de după…
Religioasă mai degrabă din raţiuni sociale (nici măcar bigotă), Kristin (mic-burgheză în mentalitate) nu este capabilă de iubire: ea, bucătăreasă în casa unui conte, nu s-ar coborî niciodată până la inima unui rândaş. Pentru Kristin, Jean nu este decât o relaţie care îi susţine confortabil statutul. La rându-i, valetul Jean este omul de succes al viitorului – Strindberg a scris piesa în 1888! – fără scrupule, inteligent şi… informat (ştie că în România se poate cumpăra orice, chiar şi un titlu nobiliar). Domnişoara Iulia este singura care trăieşte absolut, chiar dacă unora le poate părea patologic. Asemenea scatiului ei, vulnerabilă în faţa vieţii, puternică în faţa morţii. Iulia ştie că Jean nu ucide numai scatiul.
Mulţi, din ce în ce mai mulţi regizori îşi obligă spectatorii să stea în gradene montate pe scenă sau într-un spaţiu cât mai apropiat de actori, scontând pe augmentarea impactului emoţional. Nu cred că în gradul de apropiere fizică stă înţelegerea, simpatia, emoţia publicului în faţa gestului artistic. Chiar dacă sunt prezenţe mijlocite tehnic, Delia Nartea, Şerban Gomoi şi Sorina Ştefănescu, susţinuţi de muzica originală semnată de… Delia Nartea, au reuşit performanţa unui spectacol care se desfăşoară atât de aproape de tine încât respiri odată cu ei.
Se cade, la un asemenea succes, aplaudată întreaga echipă. Bravo: Costin Tuchilă (adaptarea radiofonică), Florina Istodor, Robert Vasiliță, Florin Bădic (regia de montaj), Janina Dicu (regia de studio), Mihnea Chelaru (regia tehnică și muzicală), Domnica Țundrea (producător)!
Revista Teatrală Radio, 5 ianuarie 2014
Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.
[…] Vezi: Viaţă sau moarte, tertium non datur: „Domnișoara Iulia” de August Strindberg […]