„Vinul vechi și emoția clipei” de Milena Munteanu

103
milena munteanu my two cents (1)

logo my two cents rubrica leviathanExcursiile noastre pe mapamond, care au inspirat câteva cărți de călătorie, au fost o incursiune în cultura, gusturile, culorile și ritmurile lumilor vizitate.

Am scris despre deliciile japoneze din piața de pește de la Tokyo sau despre cele hawaiene de pe Insula O’ahu, despre vânatul din Africa, somonul din Alaska, sau despre crevetele cu nucă de cocos din Brazilia, despre cârnații cu fasole de la Carcassone, sau brânzeturile de pe valea Loarei. Ștrudelul cu mere din Elveția a rămas un reper, iar când pomenim „ștrudelul”, ne referim la unul anume, de la poalele muntelui Eiger.

Toate aceste experiențe și-au avut hazul lor și cumva completau agenda culturală din vizitele noastre, mai ales că noi, oamenii, ne manifestăm cultural în multe feluri, nu doar prin arte (de fapt, de ce să nu includem și arta culinară?). Pe mine m-a interesat și modul local de a gusta viața, înrădăcinat în fel de fel de experiențe (felul cum ne uităm la lună, la natură, până la cum consumăm bunătățile dăruite nouă de către Bunul Dumnezeu). Descoperirile și-au avut rostul lor, la timpul lor au fost la locul lor. Totuși, noi am luat, când s-a putut, și câte o mostră pentru degustat mai târziu, acasă. Pe-ndelete. Așa că am ascuns prin bagaje brânzeturi puturoase, cârnați afumați, dar și câte o sticlă de vin delicios, cu arome locale. Așa am putut servi sushi cu sake, de la mama lor, după revenirea din Japonia, sau lichior de caise și piersici din Elveția. Unele mostre au fost păstrate cu sfințenie și ocolite de nenumărate ori, să nu cadă cumva pradă vreunei rătăciri de moment sub presiunea vreunei pofte, să nu fie devorate iresponsabil. Ele au stat ascunse de privirile noastre gurmande, căci fuseseră planificate să fie scoase la iveală la câte vreo aniversare. Așa apărea, la anumite ocazii, câte un vinișor rar, sau câte ceva de pe cine știe unde… Acest tezaur a prins bine și pe perioada pandemiei, când am călătorit mai mult prin gusturile și mirosurile aduse de prin locurile vizitate mai demult, permițându-ne astfel evadarea din imediat, dar și din constrângerile din ultima vreme.

Vinul călugăresc de la Abadia de Poblet, din 2004, cumpărat direct de la mănăstirea spaniolă (ce are un farmec gotic și semnificații bine explicate la fața locului), a devenit un gen de tabu’, un fel de vacă sacră – el nu trebuia atins! Mai întâi am așteptat ca soțul meu să împlinească o vârstă rotundă, numai că atunci am servit sushi, căruia i s-a potrivit mai bine sake-ul. Apoi, am așteptat să se împlinească vârsta mea rotundă, dar atunci am avut mâncăruri românești, fericit împerecheate cu o Grasă de Cotnari… și după ce am tot curtat sticla adusă din Spania, am hotărât ca, în sfârșit, să o desfacem totuși anul acesta, căci Paștile se suprapuneau miraculos cu ziua noastră de căsătorie. O ocazie minunată de a-i face de hac sticlei de vin călugăresc adusă tocmai din Poblet.

După mai mult de 15 ani de stat în pivnița noastră, vinul area o culoare superbă. La extragerea dopului s-a răsfirat în aer un miros superbisim, producând la contactul cu papilele gustative o plăcere intensă. Avea o consistență fluidă, cu un pigment negru, ce colora chiar și cristalul paharului. A lăsat un after-taste, un gust bogat, de neuitat. Un deliciu experiența, mai ales după ce l-am aerat și strecurat printr-un filtru, să nu  fi rămas ceva din dopul de plută, dezintegrat la desfacere, după ce făcuse corp comun cu gâtul sticlei.

Noi nu suntem băutori. Dintr-o singură sticlă mai rămăsese jumătate pentru a doua zi, deși fusese consumată de mai multe persoane.

Experiența de a doua zi a fost, însă, complet diferită, mirosul și gustul fiind alterate, nu în sensul rău, dar era totuși o altă experiență decât cea din ziua precedentă, poate și pentru că așteptările se întrecuseră pe ele însele. Apoi, după ce degustaserăm în ajun așa un deliciu, a doua zi fusese, prin contrast, aproape o dezamăgire, chiar dacă, în alte condiții, calitățile vinului ar fi fost notabile, chiar remarcabile… așa că m-am întrebat cum să îmbuteliem experiențe, astfel ca ele să rămână veridice, autentice și repetabile? Nu pot da rețete de succes, căci, după cum se vede, nu reușesc să le păstrez întotdeauna. De repetat, nici atât. Totuși, încerc: prin sticlele ce încapsulează licori aducătoare de amintiri ce păruseră pierdute în memorie. Apoi, o fac prin scris, capturând în acest caz și semnificația, înmănunchind experiențe diverse – sonore, olfactive, gustative, o întreagă simfonie de senzații, puse la păstrare pentru mai târziu, pentru o retrăire ulterioară, când ele nu mai sunt disponibile în direct. Caut să găsesc accesul la unele trăiri colorate și parfumate, pe care le împart cu cititorul meu, ce este astfel invitat să încerce din bucate, să se bucure de arome. Să guste emoția clipei, ce capătă, în acest fel, încă o dimensiune, dată de faptul că este retrăită, de această dată, împreună. Darul împărțirii face ca experiența să devină încă și mai bogată, căci e împărtășită, cititorul adăugându-și judecățile, preferințele și gusturile sale, făcând astfel ca cele transmise prin scris să se personalizeze, mulate pe preferințele Măriei Sale Cititorul. În cinstea Lui, ridic paharul!

Toronto, Canada

Arhiva rubricii My Two Cents de Milena Munteanu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.