După două zile de ploaie soarele ardea ca vara. Florile albe stăteau îngrămădite într-o găleată cu apă rece, cele galbene, mai puține, pe masa din sufragerie, lumânările colorate, nu pentru că așa făcea toată lumea dincolo de ocean, ci pentru că așa îi plăceau ei, stăteau ascunse în frigider, altfel s-ar fi îndoit din cauza căldurii, iar baloanele galben-negru le agățase în copacii din grădină. Halloween și Ziua Morților. Înghiți o gură de cafea, care se răcise, pentru că mereu își aducea aminte de câte ceva și nu mai avea astâmpăr, alergând prin grădină ca o curcă beată, grădina fiind singurul loc unde își putea aștepta morții, verde, primitoare, un micuț paradis ce va lumina până sus, în cer, gândi, iar ei vor găsi mai repede și mai ușor drumul spre ea. Așa că, în loc să-și bea în liniște cafeaua, alerga de la mandarin la trandafir, de la becurile electrice la locurile, deja pregătite, unde vor arde lumânările, masa, acum goală, unde vor sta dulciurile și paharul cu rom, pentru că tatăl ei bea rom cu tot dragul, niște fotografii ale copiilor, de pe vremea când erau mici și o grămadă de batiste cu care își va seca ochii, pentru că în noaptea asta va plânge tot ce s-a îndepărtat de ea. Nu acceptase niciodată regulile jocului numit viață, pentru că la capăt era întotdeauna moartea, cărțile ei erau fără Jocker, tot nu mai venea nimic după ce te lua dracul, cum ar fi zis taică-su, ea se închisese în ceva nedefinit, un cerc al ei, singurătate, jale, lupta pentru existența zilnică și hotărârea de a nu se da așa de ușor bătută în fața timpului. An de an repeta aceleași ritualuri, an de an aștepta să vadă cum se deschid porțile cerului, uneori ploua, ori era ceață densă și nu vedea nimic, an de an se mințea că a simțit ceva, o adiere rece peste obrazul ei, deci unul venise, dacă nu toți, morții ei rătăcitori prin neanturi. Halloween era ceva jalnic în acest colț de lume, chiar dacă ea aranja cu migală totul, cumpăra coșuri cu dulciuri, fructe și câte o jucărie pentru cei mai mici, nimeni nu venea, nimeni nu cânta la poartă, toți treceau ca o haită de zombi prin fața casei, îmbrăcați în negru, cu fețele albe, bărbați deja beți, femei grase, că le plesneau rochiile peste fundurile imense, aproape toți englezi. La Mini Golf se sărbătorea, nu pe la ușile oamenilor. La ei sunau doi, trei arabi, luau cât puteau cu două mâini din dulciuri, mulțumeau și se pierdeau în noapte. Uneori, văzând lumină, sunau ucrainenii, deja chercheliți, strigând ”Happy Halloween, ne dai cinci euro de bere?”, iar ea le răspundea cu Allah Akbar, așa, ca să provoace, iar ei plecau înjurând spre barul englezilor. În rest nimic. Rămânea, ca în fiecare an, cu dulciuri ce le ducea a doua zi la o familie arabă cu mai mulți copii, ce erau recunoscători pentru orice dar. Se îmbrăcă cu haine ușoare de vară, la temperatura asta va urma o noapte caldă, ceasul arăta cinci și ceva, după o oră era deja întuneric. Făcuse mâncare pentru două zile. Mai era caldă. Hotărî să mănânce în grădină. Paharul de Cuba Libre era deja pregătit. Rupse o frunză de mentă și-o lăsă să cadă peste băutură. Nu era ceva tipic latino, băutura asta cu mentă, însă mirosul puternic ce ieșea din frunză îi aducea aminte de un acasă pierdut pe vecie, acel acasă ce ți-l dă Dumnezeu numai o dată în viață și care nu se mai întoarce niciodată dacă l-ai abandonat. Îl poți vedea, atinge, simți, dar tu nu mai ești cel de atunci, rămâi numai un turist prin locurile natale. Odată tăiat ombilicul, vine și despărțirea. Cel puțin îi era permis să-și adune gândurile, să combine mirosurile, să repete unele tradiții ce nu se pierduseră prin ea și prin locurile străine pe unde le purtase, devenise un melc ce-și căra casa în spate. Cineva sună la ușă. Era Atoma, vecina ei marocană.
– Pot să stau un pic la tine?, întrebă, al meu este beat și iar mă omoară în bătaie.
– Bineînțeles, zise, invitând-o în grădină, deși, dacă era sinceră, ar fi preferat să fie singură în aceste momente, Ahmad este mereu beat.
– Am un căcat de viață, continuă Atoma, patru copii, unul ia
droguri și stă la maică-mea în sat, pentru că aici ar avea probleme cu poliția, altul n-are chef de școală, Badia, fata, învață, dar Ahmad o va căsători după ce termină colegiul, iar Djamila, slavă Domnului, este prea mică să capete un bărbat și, sper, va fugi de-acasă, chiar dacă am s-o plâng, va fugi și va studia la facultate…
– Să te audă Dumnezeu, femeie, tare-mi pare rău de voi.
– Ahmad a fost un bărbat frumos și harnic în satul nostru, viața de aici l-a schimbat, bea, este violent, trebuie să trăim după legile lui, nu mai este bărbatul cu care am trecut marea, înțelegi, bărbatul pe care l-am iubit din prima zi.
– Nici tu nu mai ești fata de-atunci, zise, nici eu nu mai sunt, străinătatea te schimbă, este ca un vierme ce-ți roade sufletul.
– Ce sărbătorești?, întrebă Atoma, este altfel în grădina ta, flori, becuri, masa…
– Ziua morților.
– Credeam că noaptea asta are ceva cu englezii, nu cu morții.
– Halloween este altceva. La noi este Ziua Morților.
– De ce ziua când este deja întuneric?
– De fapt ziua lor este mâine, zise, dar în noaptea asta cerul se deschide și sufletele celor dragi coboară pe pământ. Ne vedem aici, în jurul mesei…
Atoma își acoperi gura cu mâna. Era uluită. Niciodată nu auzise că cerul lasă sufletele libere. Și în rai era precis mai frumos decât aici.
– Ce frumos, zise, mi-ar place să-l văd pe bunicul, ori pe tata, nu știu, unul, măcar unul dintre ei să fie aici.
– Trebuie să te gândești cu putere la ei, Atoma, să-ți dorești asta fără frică, nu este un păcat să iubești pe cineva, aprindem împreună lumânările dacă vrei.
– Da, zise, vreau.
Era hotărâtă. Fața Atomei se luminase. Pentru ea se deschidea raiul și dacă cineva venea, Doamne, ce minune ar fi fost, ea ar fi devenit mai puternică, putea lupta și poate, cine știe, Ahmad va simți schimbarea și o va lua și el pe drumul bun. Era deja întuneric.
– Mâncăm împreună, Atoma, mie mi-e foame și tu ești invitata mea, ce zici ?
– Mă rușinez, zise femeia, eu nu am nici măcar un măr…
– Nu-ți trebuie nimic, femeie, eu am totul aici.
– Fără carne de porc?
– Ciorbă de pasăre și un pilaf de orz… tot cu pasăre…
Mâncară în tăcere. Numai lingurile se loveau de fundul farfuriei.
– Bei?
– Nu. La noi este interzis. Bea tu… eu, dacă ai apă sau cola…
Îi aduse o doză de coca-cola și un pahar.
– Noroc, Atoma, zise, îți doresc mult noroc.
– Ce gust are băutura?
– Cola, rom și o frunză de mentă. Ceva dulceag, proaspăt, ca o limonadă mai tare.
– Pot să gust?
De peste drum se auzeau țipete și o jelanie arabă dată la maxim. Ahmad continua revolta.
– Îmi place limonada ta de rom, zise Atoma, golind paharul de cola, pot să am și eu așa ceva?
– Ai să te pilești ca Ahmad.
– Atunci o să ne batem, zise, poate beată am curajul să-i spun ce cred despre el, dă-mi, te rog Cuba Libre.
Ciocniră din nou. Ahmad urla, de la barul englezilor se auzeau cântece de demult, numai bune să te lase depresiv, mirosea a iasomie și un greier pierdut cânta în draci prin tufele de trandafiri, era cald și stelele se urcaseră mai sus pe cer, de parcă vara, acea vară zăpăcită ce abia aștepta să le aducă rupere de nori și furtuni groaznice, făcuse un pact cu diavolul și se întorsese din drum.
– Cald, zise Atoma, deși ar trebui să fie toamnă.
– Vara asta a fost groaznică, zise, prea caldă, prea apăsătoare, sunt obosită, Atoma, moartă de obosită și-mi doresc toamna… una blajină, poate mă liniștesc… Mă ajuți cu florile și lumânările?
Acum, că toate lumânările ardeau atmosfera era magică. Stinse becurile și lumina plăpândă colora noaptea grădinii.
– Tu ai văzut cum se deschide cerul, întrebă Atoma, ai văzut asta cu ochii tăi?
– Nu. De fiecare dată era ceva. Ba ploaia, ba nori, ba ceață. Acum este senin. Sper să vedem acum.
– Și ei vin, continuă Atoma, morții tăi vin aici și stau la masă cu tine?
– Nu-i vezi, zise, îi simți… ca o adiere peste obraji.
– Doamne, ce minunat, vreau și eu asta.
Ciocniră din nou.
– Noroc, prietenă!
– Noroc, vecină!
Ahmad aprinse becurile de pe verandă și trecu strada. Îl puteau auzi. Bătu la poartă. Parcă se liniștise, nu mai avea vocea agresivă.
– Trebuie să ascund limonada, zise Atoma, ne este interzis să bem.
– Las-o! Este Ziua Morților. Trebuie să înțeleagă…
– La noi nu, zise, musulmanii nu au așa ceva…
Deschise poarta.
– O, Ahmad, intră!
– Atoma este aici?
– Da, zise, este în grădină.
Mirosea a băutură, dar era liniștit. Furia trecuse.
– Vrei o ciorbă? De pui.
– Da, zise, mi-e foame. Ai fugit de mine, zise, îndreptându-se spre Atoma, știam că ești aici.
– Ești agresiv, răspunse Atoma, nu pricep de ce nu te bați pe stradă, să te ia poliția, nu acasă unde eu sunt sacul tău de box.
Mâncă două farfurii de supă. Îi făceau bine. Abia la pilaf descoperi că ele două aveau pahare cu ceva ce nu miroase a ceai cu mentă.
– Cuba Libre, zise, la noi este Ziua Morților.
– Morților?!
– Da, zise Atoma, la ei se deschide cerul și sufletele dragi vin aici… le face lumină, nu vezi, ca să găsească drumul…
– La noi nu.
– Eu am aprins două lumânări pentru noi.
– Nu merge, zise el, Allah nu admite.
– Și dacă totuși…
– Vrei Cuba Libre ?
– Da.
– Bem împreună.
Nu zise nimic. Ciocniră, băură, ciocniră din nou.
– Este frumos la tine în grădină, zise Ahmad, parcă sunt acasă în satul meu.
– Iar eu într-al meu. În noaptea asta ne întoarcem acasă cu sufletele plecaților.
Băură din nou. O adiere de vânt lovi mandarinul. Era ca o mângâiere. Lumina colorată se zbătea să iasă afară din lumânări.
– Au venit, zise Atoma, simt atingerea lor.
– Și eu, zise Ahmad, este ca o răcoare… ori … poate din cauza beției…
– Nu, zise ea, sunt ei. Au venit. Noi vorbeam și n-am văzut cerul, dar ei sunt aici cu noi.
– Iartă-mă, Atoma, zise deodată Ahmad, ți-am distrus viața, sunt un nemernic…
Atoma începu să plângă.
– Nu, zise ea, voi vă iubiți, Ahmad, străinătatea v-a ros, ca un șoarece ciocanul de porumb, dragostea este și trebuie să luptați pentru casa voastră… crezi că eu sunt fericită? Nu sunt. Lupt cu viața mea zilnic. Protestez, blestem, plâng, dar merg înainte.
– Credeam că ești ciudată, vreau să spun nebună, zise Ahmad, mereu cu o carte în mână, mereu singură…
– Poate sunt, zise, dar nu mai pot schimba drumul. Navigăm, prietene, navigăm spre dracu știe ce…
Începu și ea să plângă. De la englezi se auzea Fernando, tot un cântec de altădată.
– Îl știți?, întrebă, așa ca să spargă liniștea grădinii.
– Nu, dar este melancolic.
Sticla de rom era goală. Alta nu avea. Strânse farfuriile și le lăsă pe masa din bucătărie. Ceva, ceva i se urcase la cap. Uitase de ce nu-și strigase morții la apel. Cei doi făcuseră pace. Poate ăsta era semnul de sus. Făcuse un bine. Chiar dacă în inima ei striga cinci suflete moarte și un viu, unul pe care și l-ar fi dorit alături în noaptea asta. Se despărți de cei doi și ferecă poarta de la drum. Lumânările ardeau liniștit, greierul nu încetase să cânte, iasomia împrăștia parfum peste toată casa, bine că lăsase ferestrele deschise. Sună telefonul.
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
