”Oh, Dumnezeule!” la Teatrul Khan din Ierusalim – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

43
cronica de teatru gh miletineanu leviathan

cronica de teatru logo leviathanAm mai avut prilejul să scriu despre regretata autoare Anat Gov (1953 – 2012), l-am avut și l-am ratat – dar nu cu intenție, pur și simplu așa ”s-au potrivit” împrejurările. Văzusem atunci O familie caldă (sau, dacă traducerea asta nu vă place, atunci O familie prietenoasă sau O caldă atmosferă de familie), o comedie dulce-amăruie scrisă în 2009 și pusă în scenă relativ recent, și foarte bine, de către Roni Pinkovici la Teatrul Beit-Lessin. Chiar dacă n-am să vă spun că acțiunea piesei se concentrează asupra unei cine de vineri seara la bunica Malka, cea despre care se știe că, pentru a păstra familia unită, e capabilă să făptuiască moarte de om (Tiki Dayan e minunată în acest rol), veți fi înțeles că în piesă e vorba despre inevitabilele conflicte care izbucnesc cu regularitate în orice familie, dar care într-o ”caldă atmosferă de familie” se aplanează până la urmă, ba chiar destul de repede, lăsând să se restabilească în familie armonia; în cursul tradiționalei cine de vineri, o cină agitată ca niciodată, iese la iveală că una dintre invitate intenționează să nu apară la cina festivă de Paște, dar, în cele din urmă, se găsește o soluție pașnică și pentru acest casus belli. Comedia scrisă de Anat Gov, la acțiunea căreia participă, nevăzut de ceilalți membri ai familiei, dar vizibil pentru public, un soț răposat, amintește nițel, prin ”atmosfera caldă”, prin tonul intim, prin umor, prin omenie, prin înțelegere pentru marile mici probleme sau micile mari probleme care pot stârni gâlceavă între neamuri, de anumite fermecătoare comedii napolitane ale lui Eduardo de Filippo.

Piesa pe care Teatrul Khan din Ierusalim a adus-o acum la Tel Aviv este scrisă de Anat Gov în 2008. Ea se numește Oh, Dumnezeule! sau, mai exact,
Oi, Dumnezeule!
. A fost pusă în scenă în același an la Teatrul Cameri de către Edna Mazya, a fost tradusă în mai multe limbi, jucată la Buenos Aires, la Roma, în Polonia, în Germania, în Rusia, în Brazilia și în Panama. Ce situație dramatică dezvoltă această piesă, care e, din punct de vedere strict formal, o piesă într-un act, un act amplu, dar unul singur?

Ella e o femeie care crește singură un fiu autist. Fiul e un adolescent înzestrat, cu talent pentru muzică și pentru desen, dar nu vorbește, nu scoate nici un cuvânt. Ella e psiholog de profesie. Într-o vară israeliană fierbinte și secetoasă, un domn al cărui nume începe cu alef și pe care Ella îl bănuiește a fi de la Serviciul de Informații, îi solicită, foarte presant, o întâlnire. Împotriva voinței ei, fiindcă întâlnirea asta o împiedică să rămână în timpul ei liber în tovărășia fiului ei, Ella acceptă, apăsată de posibilitatea ca, neprimindu-l pe necunoscut, care pare deznădăjduit, să pricinuiască o mare nenorocire.

Necunoscutul apare și foarte curând iese la iveală că el este nici mai mult, nici mai puțin decât Dumnezeu în persoană. Dumnezeu e nemulțumit de lumea pe care a creat-o, se află într-o stare de gravă depresie nervoasă și e pe punctul să distrugă universul imperfect pe care l-a făurit. Mai întâi, neîncrezătoare în ceea ce îl privește pe necunoscutul vizitator, apoi încredințată că interlocutorul ei e într-adevăr Dumnezeu, Ella se angajează într-un dialog psihanalitic veritabil, cu scopul de a-l curarisi pe Dumnezeu de apăsările care-l fac să sufere și care periclitează existența lumii întregi, a întregii firi.

Nu divulg un secret de stat precizând că, finalmente, Dumnezeu se arată pe deplin mulțumit de discuția purtată cu Ella, deși, în intervalul de conversație, i-a fost dat să audă despre sine adevăruri destul de incomode. El primește de la psiholog o lecție superbă despre ce înseamnă dragoste, dragoste autentică de oameni. Îi plătește Ellei cei 400 de shekeli pe care-i reprezintă consultația acordată și, pe lângă onorariu, îi satisface Ellei o rugăciune fierbinte, dezlănțuind peste Israel o ploaie torențială. Gratitudinea lui Dumnezeu se dovedește încă mai mare, în clipa în care Ella îl aude pe fiul ei, excitat de ploaie, rostind primul cuvânt pe care l-a rostit vreodată – ”Apă!”. Încă nu e cuvântul ”mamă”, pe care eroina îl așteaptă înfrigurată, de ani și ani de zile, de la Lior, dar băiatul a pornit acum pe calea cea bună.

Desigur, miezul piesei se află în lungul dialog dintre Ella și Dumnezeu. E un dialog de o inteligență sclipitoare, spiritual, scânteietor și foarte hazliu. Și după cum Ella se declară ateistă, dar admite că, în felul ei, ea crede în Dumnezeu și i se roagă necontenit, de aceea se și pretează la ședința de psihoterapie la care îl supune pe Cel de Sus și îi analizează comportamentul cu o profundă cunoaștere a Vechiului Testament și cu o profundă cunoaștere a psihologiei umane (asta îi permite să cerceteze cât se poate de adecvat comportarea Celui de Sus față de oameni), tot așa și înfruntarea dintre Dumnezeu și Ella poate să satisfacă deopotrivă exigențele ideologice ale unui ins credincios și nevoia de claritate revelatorie a unui ateist pentru care în centrul universului se află Omul, cu toate limitele și cu toată grandoarea lui.

Dialogul celor două personaje se urmărește cu nedezmințită încântare, așa cum se urmăresc cu încântare cele mai cunoscute dintre dialogurile clasice din literatura universală, cum ar fi cele ale lui Diderot, care e foarte cu putință să-i fi slujit lui Anat Gov ca model.

Spectacolul ierușalmit se desfășoară în decorul – absolut tradițional, dar foarte elegant –conceput de Svetlana Berger, și în costumele Veronicăi Shor, care caracterizează cu exactitate personajele. Intervențiile muzicale în spectacol (Yotam Gov) sunt discrete, dar sugestive, la fel sunt și efectele de lumină (Roni Cohen).

Pe Ella o joacă Odelya Moreh-Matalon. Am admirat simțul măsurii de care dă dovadă actrița de-a lungul întregii seri. Personajul ei trăiește, fără nici o exagerare, fără nici o apăsare pe vreun detaliu, cu toate nuanțele pe care le implică el. Iar îmbrățișarea prin care Ella dorește să-i sugereze lui Dumnezeu ce lipsește din iubirea de oameni a acestuia, e unul din momentele cele mai emoționante și mai tulburătoare din spectacol.

Pe Aryeh Tcherner îl țineam minte, din spectacole văzute pe vremuri la Ierusalim, ca pe un actor nițel greoi. Nu e câtuși de puțin greoi în rolul lui Dumnezeu; are greutate, un strop de morgă cum îi șade bine unui boss, vădește un sănătos simț al umorului și o neașteptată disponibilitate pentru autocritică, pe care n-o rostește ca atare, dar o lasă să se simtă, implicită în toate reacțiile pe care le are față de adevărurile pe care le pronunță interlocutoarea lui. În rolul lui Lior, Avihud Tidhar întregește cu mult farmec distribuția.

Fotografii din spectacol, click aici.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.