Privi la chipul din oglindă,
Ca la un ins necunoscut
Și-l năpădi de tot tristețea,
Nici n-auzi când în ogradă,
Dăduse buzna bătrânețea
Într-un veșmânt cernut.
Îi spuse: poți intra în casă,
Noaptea e răcoroasă,
Iar bătrânețea n-așteptă
S-o roage înc-o dată,
Ci la o parte l-a împins
Și în salon se instală,
Desigur, încălțată.
De râs e? Ori de plâns?
Eh, asta e! Ce pot să-i cer?
Spuse omul din cerc.
Nimic nu îi mai aducea
Vreun zâmbet ori mâhnire
Și toate i se păreau reci,
Iar noaptea, nici nu mai visa,
Dormea ca mort, o pregătire
Pentru un somn de veci,
Dormea cu bătrânețea-n pat,
Retras și resemnat.
Dar nu știe omul, sărmanul,
Când nu mai are vreo speranță,
Că clipa ar putea s-aducă
Ce n-a putut aduce anul,
Iar uneori, o-ntreagă viață,
Se schimbă într-o clipă.
Și inima începe-ncet
Să bată iar, chiar și-ntr-un cerc.
A fost de-ajuns doar o privire
Să-i răscolească prin trecut
Și-un chip acoperit de praful
Lăsat de timp pe amintire
Și tot ce a crezut pierdut,
I-a readus destinul.
Iubirea ce n-o mai aștept,
Să-mi intre-acum în cerc?
Dar, Doamne, asta-i o minune?
Și dacă e, de ce-ai lăsat
Amar de ani să tot aștept
Să vină și la mine?
Să cred că m-ai răscumpărat
Și pot ieși din cerc?
O fi ajuns și of-ul meu
Până la tronul Tău?
Cât pot să fiu de fericit,
Îmi pare că ieri m-am născut
Și n-aș mai vrea acum să mor,
Nu mă mai satur de trăit,
Simt aripi mari că mi-au crescut
Și pot zbura, chiar zbor!
Ți-arăt eu, ursitoare rea,
Că nu fac voia ta!
De sus, toți îngerii priveau
Și nu-ndrăzneau să-i curme visul,
Să-i taie firul bucuriei,
Cu-n ochi râdeau, cu-altul plângeau,
Căci ei știau ce-nseamnă scrisul
De mâna veșniciei.
Avea,-n final, ce a cerut
Și n-a cerut prea mult.
Va urma
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
