Cineva, în fața blocului, taie un copac. Un copac înflorit, cu flori multe, albe și mirositoare. Două brațe sunt căzute jos, a rămas trunchiul drept, cam golaș, cam stingher. Vreau să m-aplec, să iau crengile înflorite să le pun în vaze. Renunț. Ce folos? Mă retrag, acompaniată de zgomotul drujbei. Privesc a neputință pe geam. Oare cum se consolează copacii? Dintr-odată începe să plouă cu năduf, ca o rupere de nori. Pesemne astfel își plâng copacii copiii. Sau poate astfel plânge Dumnezeu peste răutatea noastră. Plouă. De zici că nu se mai oprește până la Judecata de Apoi.
Slobozia, 13 iunie 2016
Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian
