Un vechi și bun prieten, cunoscut om de teatru, m-a mustrat atunci când mi-am declarat aici pentru prima oară neîncrederea în capacitatea teatrului de echivala cu mijloacele lui specifice ceea ce înfăptuiește proza cu mijloacele ei specifice; și îmi luasem măsuri de precauție, recunoscusem că sunt câteva dramatizări, nu multe, care au produs mari spectacole. Mustrarea primită nu mi-a schimbat însă felul de a gândi. Și pentru însemnările de zi trebuie, probabil, să fiu certat cu asprime.
Spectacolul Teatrului Ghesher cu ”Vânătorii de zmeie”, piesa scrisă de americanul Matthew Spangler după romanul cu același titlu al scriitorului afgan Khaled Hosseini, nu face decât să-mi confirme opinia. Cartea e superbă și a meritat cu prisosință să devină best-seller (2003). E ceea ce s-ar putea numi un roman total – el se alcătuiește din mai multe romane, strâns împletite între ele; unul e social, despre bogați și săraci, despre stăpâni și servitori într-o lume în care aceste categorii sunt încă separate și opuse categoric; un alt roman din interiorul cărții e cel istoric, fiindcă ”Vânătorii de zmeie” surprind trecerea Afganistanului de la monarhie la republică (1973), venirea la putere a comuniștilor (1978), ceea ce a înlesnit invazia sovietică în țară (1979), transformarea țării în Statul Islamic Afganistan (1992) și victoria vremelnică a talibanilor (1994 – 1998); un al treilea roman e unul etnografic – Hosseini descrie datini și obiceiuri specifice țării lui; romanul este, pe un alt plan, un veritabil Bildungsroman, în care un puștan de 12 ani devine adolescent și apoi adult și traversează, rând pe rând, experiențe și drame de adult; ”Vânătorii de zmeie” se citește și ca o parabolă filosofică, fiindcă e povestea unei redempțiuni, a eroului central care are de ispășit o ticăloșie săvârșită la sfârșitul copilăriei; și, last but not least, e o carte poetică, de un interns lirism, îmbibată de metafore – ca mulți înaintași renumiți, Hosseini pune în slujba ideilor sale chiar și clișee de melodramă; întrepătrunderea măiestrită în carte a tuturor acestor planuri îi dă un farmec extraordinar.
Matthew Spangler, autorul dramatizării, precizează că a imaginat în adaptarea lui un povestitor al întâmplărilor pentru a scoate în relief istoria eroului central ca istorie a unei izbăviri; de altfel, romanul e scris la persoana întâi; numai că povestitorul din roman relatează toate evenimentele prin optica lui subiectivă, trăindu-le ca parte a maturizării lui, ca parte a unei deveniri, pe când povestitorul din spectacol relatează întâmplările, cu optica lui de adult, asistând tăcut, pasiv, la ilustrarea lor de către alți actori…
Dramatizarea păstrează conștiincios, ca într-un digest onest, peripețiile romanului, punctele lui nodale, propozițiile-cheie, dar, firește, nu poate face acest lucru decât rezumând acțiunea la scheletul ei epic și văduvind-o astfel total de ceea ce constituie atmosfera ei, căldura ei omenească, freamătul viu al emoțiilor dinlăuntru. În loc de cafea, publicului i se dă să bea cicoare.
Niv Manor a construit pentru montarea de la Teatrul Ghesher un podium nu prea înalt, prevăzut, și dinspre scenă, și dinspre ssală, cu câteva trepte; în prima parte a spectacolului treptele sunt acoperite cu plăci care le transformă într-un fel de derdeluș; actorii reușesc totuși, cumva, să-l urce și să-l coboare. În partea a doua treptele sunt dezvelite. În dreapta și în stânga construcției sunt locuri pentru niște tobe mari, cu ajutorul cărora sunt punctate – bum-bum-bum – momente deosebit de dramatice din text. Costumele, create de Avia Bash Sokol, mai toate în culori stinse, sunt pitorești și expresive.
Regizorul Noam Shmuel e și autorul ilustrației muzicale a spectacolului, alcătuită din fragmente ale unor compoziții de Fernandez Berridi, Alberto Iglesias, Ahmad Zahir și alții.
Ce se mai poate spune despre regia spectacolului, înainte de a comenta pe scurt realizările actoricești? Preocuparea principală a regizorului a fost să găsească modalități teatrale ingenioase de ilustrare a istoriei pe care o povestește spectacolul. Zmeiele viu colorate sunt manevrate, la vedere, cu ajutorul unor prăjini; un volan montat la capătul unei prăjini, manevrat și el la vedere, semnifică un automobil; un fel de clăbuci sculptați care alunecă dintr-o parte într-alta pe deasupra scenei semnifică, presupun, niște nori; un dreptunghi decupat prin lumini pe podeaua scenei semnifică un camion care transportă emigranți; ghirlandele de becuri suspendate peste scenă semnifică festivitățile menționate de două ori în cursul piesei; reflectoarele care se plimbă peste spectatorii din sală semnifică urmăririle care au loc în cursul acțiunii; câteva momente de maximă tensiune sunt subliniate cu fum care se înalță din spatele principalului loc de joc din spectacol. Etc., etc., etc. Toate aceste idei reprezintă convenții teatrale simple și clare, în sine perfect acceptabile, al căror efect este că subliniază teatralitatea întregului, întărind aspectul de joc și de joacă al acestuia, în dauna adevărului omenesc de care e îmbibat romanul. Câțiva pași de dans (mișcare – Amit Zamir) întregesc peisajul.
Avi Azulay este Amir, personajul central, povestitorul. E sobru și la obiect, transmite energie bine stăpânită și asistă atent, în tăcere, la episoadele în care partenerii lui joacă, plini de nerv, ceea ce el povestește. Yoli Seker – Amir în copilărie – e cât se poate de corect în rol, dar n-aș spune că transmite acea cutremurare a propriei nemernicii care îl va obseda pe erou de-a lungul întregii vieți; nici nu cred că ar fi putut să facă asta îngrădit de convenția prin care doi actori își împart același personaj, prezentat la vîrste diferite. Hillel Cappon este și Hassan, copilul de 12 ani, și, mai târziu, Sohrab, fiul lui Hassan; în amândouă rolurile, dar mai ales în cel de al doilea, actorul sugerează vârsta (și caracterul) pesonajului vorbind în falțet, și producând sunete dezagreabile și obositoare.
Minunată este prezența lui Doron Tavori în rolul tatălui lui Amir. Personajul acestuia e subtil colorat și comunică, jucat cu economie de mijloace actoricești, autoritatea dură și echivocul moral al neîmblânzitului pater familias. Cald și înțelegător e Ghilad Kletter în rolul lui Rahim Khan, prietenul înțelept și generos al tatălui lui Amir și apoi al lui Amir. Carmel Kandel e foarte gentilă în ceea ce a mai rămas în dramatizare din figura Sorayei. Firas Nassar încearcă din răsputeri să evite clișeele în rolul odiosului Assef.
Dintre actorii care apar în câte două roluri, trebuie neapărat menționat Alexander Senderovici, deosebit de convingător ca Ali, ceva mai puțin în rolul generalului Taheri.
Una peste alta, publicul pare foarte mulțumit de ceea ce îi oferă spectacolul. De altfel, cercetând afișul teatrului, constați numaidecât că Ghesher a știut să le creeze spectatorilor săi anumite reflexe: ”Peregrinările lui Odysseus” sunt după Homer, ”Eu sunt Don Quijote” e după Cervantes, ”Gulliver” e după Swift, ”Părinți și copii” e după Turgheniev, ”Relatare despre regele David” e după Stefan Heym, ”Sclavul” e după Bashevis Singer… Despre ”Orestia” am dat seamă mai demult – e după Euripide…
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
