Vaaaai! Au început să cadă frunzele. Zic ”vai” pentru că trebuie să mătur curtea. Toată.
Şi frunzele lui Mingiuţă, şi ale lui Prunariu, dar şi ale lui Caisatu. Degeaba le spun să-şi ţină frunzele pe crenguţe, căci nu am cu cine să mă înţeleg. Nu s-ar mai chinui să scoată altele an de an. Bradul cum le păstrează? Să înveţe de la el.
Au şi ei dreptate. Cum să înveţe dacă nu-i niciun brad în curte? Iar cel pe care îl împodobim de Crăciun e mic şi nu ştie el ce-i aia filosofia frunzelor.
Cum am venit de la grădi’, am dat de mâncare la orătănii, oiţelor şi lui Pufuleţ. Paul, păianjenul, se hrănea singur cu musculiţele lui. Apoi, am trecut la măturat. Pfff!… Ce de frunzeeee! Noroc cu măturoiul de curte care mă ajuta să le adun grămadă. Când dădeam o dată, săreau frunzele în sus ca nişte confetti şi se împrăştiau. O luam de la capăt. Calm, cu atenţie, să nu mai sară frunzele ţonţoroiu. Piiing! Mi-a venit o idee. Am bătut un cui într-un băţ şi înţepam frunzele strângându-le fără probleme. Am văzut asta într-un film, nu-i ideea mea. Dacă era mea, nu vă spuneam. Am terminat frunzele ca-n filme, am păpat două ouă ochiuri cu brânzică, am reţeta mea, plus două mere roşii de la Mingiuţă. Tocmai bun de ieşit la joacă. Pe stradă, cam pustiu. Doar un moş, într-o căruţă, striga: ”Ia la mere, ia la pere!” Era haios!
Opa! Zburlita era la poartă şi se juca cu o fetiţă. Am înlemnit. Fetiţa era Perluţa. Na! Ce mă fac? Dau să intru înapoi în curte. Prea târziu.
– Lipoveneeee! Vino pân’ la noi! strigă Zburlita sărind pe picioruşe.
Aveam impresia că merg la doctor pentru injecţie. Groaznic!
– Uite, Lipovene! Ea este Luciana, verişoara mea. V-aţi cunoscut la teatrul de păpuşi. Eu am rugat-o să stea lângă tine. Ea te-a sărutat pentru că eu i-am cerut. Pentru asta, îţi sunt recunoscătoare. Ai fost sincer. Îţi mulţumesc! Hai să ne jucăm!
Am rămas ca la fotograf cu un zâmbet tâmp de copil care nu ştie ce-i ăla fotograf. Ne-am jucat ”De-a Nuştiuce”. Cine câştiga primea un sărut. Nu ştiu cum se făcea, dar eu eram lăsat să câştig mereu. Şi eram pupăcit tot timpul. Perluţa zăbovea mai mult la sărut. Ba chiar îl repeta. Zburlita a rezistat cât a rezistat, s-a înroşit la obrăjiori şi a izbucnit sărind la Perluţa:
– Ştii ceva, Luci? Am spus un sărut, da? Tu eşti prea de tot. Asta nu e joacă.
Am simţit nevoia să intervin:
– Zburlito! E doar o joacă. Luciana e prietena noastră, e verişoara ta. Aşa simte ea să se dăruiască în această clipă. Noi doi trebuie să o ajutăm. E doar o trecere a timpului prin noi, copiii, cu dorinţe de iubire. Aşa simte, aşa face! Zburlita a sărit la mine şi m-a sărutat ca o completare la cuvintele mele. Pe la spate, Perluţa mă strângea de mână.
Toamna ne era martoră că eram absolut nevinovaţi.
