Eram trist pentru că prietenii mei mă tratau ca pe un oarecare. De multe ori ei cer mai mult decât pot eu da. Căutam să le ofer totul, fără condiţii. Prin ei existam şi eu. Tata m-a dojenit, când m-a văzut supărat şi mi-a spus:
– Licuţă, dragă! Nu fi trist! Prietenii tăi vor înţelege. Cine îţi este prieten, te va aştepta şapte vieţi şi nu-ţi va cere explicaţii. Cine nu, nu îţi este prieten. Este doar un trecător fără umbră. Nu se vede decât pe el.
Cuvintele lui m-au încurajat, cu toate lacrimile pe care le-am scurs. Dar eu tot vă cer iertare, pentru că nu sunt la înălţimea pe care o doriţi voi! Sunt un copil şi mai am de învăţat de la Oamenii mari.
Sâmbătă am fost la teatru de păpuşi cu toată grupa, dar fără Zburlita. Era răcită şi mămica ei nu i-a dat voie, ca să nu ne-o dea şi nouă. Urma să-i povestesc toată piesa. Se juca ”Cenuşăreasa”.
Lui Zburlita îi plăcea, pentru că eu le mai înfloream ici-colo. Doar lui Barbony şi lui Pufuleţ le înfloream de-a binelea.
Am ajuns la teatrul de păpuşi cu un autobuz. Eram două grupe. Una de la grădiniţa noastră şi una de la o grădiniţă din oraş. Am intrat în sală şi ne-am aşezat pe scaune, aşa cum ne-a spus Doamna. Scaunul din dreapta mea a rămas liber. Parcă ştia că pe el ar fi trebuit să stea Zburlita.
A bătut gooongul! Şi lângă mine s-a aşezat o fetiţă. Nu am întors capul. Eram captivat de începutul piesei de teatru şi o vedeam doar cu coada ochiului.
Într-unul din momentele mai puţin captivante al poveștii de pe scenă, întorc capul ca să văd lângă cine stau. A căzut clădirea pe mine. Lângă mine era o… o… o… şi cuvântul minunat mi s-a oprit în gât. Nu-mi venea să cred ce dar mi se oferea! Eu, un simplu băieţel, stăteam lângă o zână, lângă o floare. Mirosea a câmpie. Era ca o pădure primăvara, era un tot ce poate fi pe Pământ, era marea cu adâncurile ei de corali și meduze violete, era o perlă. Așa am și botezat-o: Perluţa.
A simţit că o privesc și a întors ochișorii ei albaștri spre mine. Părul ei, numai cârlionţi din raze de soare, a zburat lin prin aer atingându-mi obrazul. Tot corpul meu era electrizat.
Am încercat un zâmbet și s-a oprit stigmatizat pe faţă. Mâna îmi tremura. Aveam impresia că nu mai aud și sunt mut pe veci. Eram îndrăgostit, Oameni dragi!
– Aveam loc în spate, dar am văzut că este un loc liber și voiam să stau lângă tine, Lipovene!, îmi ciripi Perluţa închizând o clipă ochișorii și întorcând privirea spre scenă.
S-a dus vizionarea mea. Priveam în gol. Milioane și catralioane de întrebări îmi călătoreau prin minte, cât și roiuri de fluturași prin stomac.
Cine e acest vis? De ce a dorit să stea lângă mine? Şi de unde-mi știe porecla?
Cufundat în călătoria răspunsurilor, nu am observat cum mânuţa ei era în mânuţa mea. Mă strângea puternic de mânuţă. Parcă-i era teamă să nu mă scape.
Un foc trecea prin mine. Eram roșu mai ceva ca Mingiuţă. O magie plutea între noi.
Pe scenă, prinţul o îmbrăţișa, sărutând-o pe Cenușăreasa.
Perluţa a întors capul spre mine, m-a tras de bărbie și m-a sărutat. Dulcele merelor și miresmele teilor înfloriţi s-au revărsat în mine. Pluteam.
Piesa s-a terminat. Am mai apucat să o văd pe Perluţa zburând la grupul grădiniţei cu care venise.
Cine e? Am visat? O voi mai întâlni? Dacă este să ne mai întâlnim, ne vom întâlni. Asta sigur. Dar când? Şi cum o cheamă?… Vaaai! Ce aiurit sunt! Am uitat să o întreb cum o cheamă.
Şi…
Şi eu ce-i povestesc Zburlitei? Chiar nu știu! E un mister și pentru mine.
Noapte bună, Oameni îndrăgostiţi!
