Nu aș fi crezut niciodată că plopul din valea secată a Râmnicului, reper pentru noi, cei din Mărtinești în drumurile aproape zilnice către viile de peste gârlă sau la Malu Negru, este cel mai înalt copac din lume. Nici cel mai umbros. Nici cel mai înțelegător…
…Și, totuși, bătrânul plop în care noi, flăcăii, ne pierdeam vara ca într-un labirint, purtați pe grumajii vânjoși ai crengilor, în care ascultam cântec de turturea și țipăt de prigorie și unde tremurul subțire al frunzelor se îngâna cu adierea mătăsoasă a plapumei de răchită din coasta malului din deal de la Marinescu, este copacul cel mai înalt, cel mai umbros, cel mai înțelegător. Deasupra lui nu se poate înălța nimic altceva decât dragostea noastră.
Plopul este, fără doar și poate, pentru fiecare dintre noi, cei din Mărtinești, copacul cel mai. Sigur, eu știu că un anume copac, dintr-un alt loc poate să se înalțe la cer cu câteva zeci de metri mai mult decât plopul nostru. Dar acela este un simplu copac, un simplu arbore.
Asta pentru că numai în plopul nostru atât soarele cât și luna își dau întâlnire, pentru a-și împleti pletele de argint subțiri, uitând parcă să-și mai ia la revedere.
Despre toate acestea știam numai noi, copiii, care în drumurile noastre ne opream, negreșit, măcar pentru câteva clipe, la umbra lui.
Plopul se apleca peste bucuriile și necazurile noastre, își scutura frunzele – semn că ne înțelegea! Gândesc că sub plop rădăcinile-i se adapă dintr-un izvor cu apă vie, de viață, pe care nu-l va putea smulge nimeni din loc, pentru că el ne îmbrățișează pe toți.
…La umbra plopului nostru albit de lumină, am învățat că veșnicia ne aparține…
