Nu știu cum este la voi în apartament, dar la mine, în apartamentul de la etajul șase, trăiesc un fenomen absolut deosebit. Și anume, în zilele sau nopțile când afară bate vântul, și asta nu trebuie să fie numai iarna sau toamna, în orice anotimp al anului, cu soare sau fără soare, când afară bate vântul, el se strecoară în casă, sub ușa de la intrare, cu un șuierat care devine și mai puternic, dacă este un geam deschis. Atunci șuieratul devine și mai zgomotos, de parcă ar dansa între pereții camerei, dar, mai ales, al holului de la intrare, și-mi dă impresia că mă aflu într-o altă lume, departe de lumea de aici, pe care o știu. Ziua este mai ușor. Preocupată de treburile zilnice, uit sau mă obișnuiesc cu șuieratul acela ce străbate camera și te însoțește permanent, și nu-l mai bag în seamă luată de treburi. Dar noaptea e mai greu. Atunci ai impresia că te afli undeva, într-o Siberie înzăpezită, că afară e ger, e frig, și nu poți adormi de grija frigului care parcă te cuprinde. Așa,cu ochii închiși, te crezi transpusă în lumea aceea siberiană, deosebită, pe care o trăia Lara în așteptarea lui Evgheni în filmul Doctor Jivago. De multe ori m-am simțit așa, căutând să aprind o lumânare și căutând să-mi acopăr umerii cu un șal călduros.
Sau mă vedeam cusând de mână, un Quillt, bucată cu bucată, iar fiecare bucată de stofă cusută însemna, de fapt, o poveste trăită cândva, trăită aievea. Și numai așa îmi puteam legăna gândurile adunate în poveștile reînviate în memorie, până cădeam într-un somn adânc, odihnitor. Așa cum, de fapt, se întâmpla și când eram mică. Mama îmi spunea povești ca să adorm. Acum îmi spun singură poveștile de care îmi aduc aminte în nopțile când afară bate vântul și se strecoară sub ușă cu șuieratul lui neliniștitor, care-ți fură somnul.
Așa a fost și în ziua aceea de Ostermontag... prima zi după Paștele catolic, când totul ar fi trebuit să fie luminos, prietenos, să fii bucuros că trăiești sărbătorile pascale dimpreună cu primăvara reînflorită, revenită după o iarnă gri și ploioasă. Dar nu a fost așa. Și poate de aceea nu o pot uita. A fost ziua cea mai tristă care m-a întâmpinat încă din casă cu un șuierat ascuțit ce se strecura pe sub uși și cu un cer acoperit și gri. Afară, când am ieșit cu Hugo, nu am văzut decât cerul acela gri și greu care s-a așezat pe umeri, apăsător, ca un clopot sub care trebuia să mă mișc. Iar vântul nu șuiera subțire ca în casă, când se strecura pe sub ușă, ci bătea cu putere mișcând frunzele și crengile copacilor. Era, de fapt, singura mișcare în parc. Nu erau oameni, nici păsări, parcă nu erau. Numai frunzele și crengile erau în mișcare… Atunci am putut observa cât de neliniștite erau, mai ales, frunzele mestecenilor și ale plopilor… Mici și lucioase, arătau ca niște oglinzi care se roteau, se mișcau în sus și în jos, mai neliniștite ca toate celelalte frunze, mai neliniștite chiar decât mine… Neliniștea lor s-a strecurat totuși și în sufletul meu. Până și Hugo a scurtat plimbarea, parcă înțelegându-mi neliniștea, îndreptându-se, după scurt timp, înspre aleea ce ducea acasă. L-am urmat cu gândul la Quilltul meu de povești, pe care l-am părăsit cu puțin timp înainte și de care aveam acum atât de multă nevoie. Ceva trebuia să-mi acopere neliniștile, să mă ocrotească.
Trăim vremuri grele, în care nu numai teama dar și nesiguranța, lipsa mișcării libere îți dau un sentiment de însingurare. Trăiești în mijlocul oamenilor și totuși ești singur, te simți înlăturat de lângă oameni. Izolat. Forțat izolat. Ești supus la singurătate. Niciodată nu mi-aș fi putut închipui că voi trăi așa ceva. Niciodată. O situație pe care o respecți din teama de a nu pierde și mai mult din puțina libertate de care te bucuri. Singurătatea înfiripată te domină și te supune, te pătrunde și te conduce mai mult înspre tine, înspre înlăuntrul propriu. Începi să te înțelegi mai bine cu tine, să te accepți și să speri că încă o să fie bine. Îmi spun în șoaptă: „ai grijă de gândurile tale, ele se transformă în cuvinte. Ai grijă de cuvintele tale, ele se transformă în acțiuni. Ai grijă de acțiunile tale, ele se transformă în obiceiuri. Ai grijă de obiceiurile tale, ele îți formează caracterul. Ai grijă de caracterul tău, el devine destinul tău”…, înțeleptele sfaturi spuse de Lao Tze îmi devin motto. Le respect, cu ele în gând îmi alung temerile, le repet, le învăț pe dinafară și încerc să nu le uit în discuțiile cu mine însumi. Gândurile însoțite de teamă capătă niște dimensiuni ciudate, ocupându-ți creierul, capul cu niște benzi înguste ca de autostradă, pe care circulă cu viteze fulgerătoare, dar în direcții diferite, tot felul de mici obiecte mișcătoare, vehicule necontrolate de tine, induse prin mijloace ultramoderne, lăsând loc unui haos nedorit. Incontrolabil, dar mereu bombardat cu noi informații și reguli de viețuire. Fără să vrei, devii puțin speriat, derutat, neliniștit, amețit. Dar numai puțin, și pentru puțin timp. Trebuie să găsim soluții…
Lamentările nu găsesc niciun loc liber unde să se strecoare și să ocupe câte un colț al sufletului, al gândurilor, al creierului, al logicii viețuirii, supraviețuirii. Toate colțurile tăinuite le umplu cu altfel de gânduri citite, primite ca un dar de pus pe rana sufletului și a trupului, vindecătoare. Și așa încerc să mă salvez de tot ce nu îmi face bine, de răul la care ești supus, de la un timp încoace și care îți produce o durere profund morală… De ce nu mă pot ajuta? Cum mă pot ajuta? „Dansează ca și cum nu te vede nimeni, iubește ca și cum nu ai fost niciodată rănit, cântă ca și cum nu te-ar auzi nimeni, trăiește ca și cum ai fi singurul om de pe pământ”… și așa și fac. Cum a spus Mark Twain și mă bucur că în căutările mele după scurte povești, pentru alcătuirea acelui Quillt ocrotitor, am găsit aceste vorbe înțelepte. Trebuie să le urmez. Îmi fac bine acum și parcă, cu adevărat, nu mai simți umerii apăsați de neliniști. Quilltul meu, alcătuit, cusut cu grijă, parcă cu fir de aur, mă ocrotește ca o sensibilă învelitoare, caldă, moale, bună, umanizată de toate poveștile pe care le adună în mulțimea bucăților de povești, spuse parcă în timpul alcătuirii lui. Ața, firul de aur al povestirilor prinde viață. Quilltul devine pentru mine ceva de neprețuit și micile bucăți de povești se adună din ce în ce mai multe și-și așteaptă rândul să fie băgate în seamă, alese, culese, cusute… Și așa încerc să înțeleg multe, am timp să înțeleg mai multe… „Vei înțelege. Ce durează, durează, ce nu e de făcut, nu e de făcut. Timpul rezolvă cele mai multe dintre lucruri, și ceea ce timpul nu rezolvă, va trebui să rezolvăm singuri”, ne spune și ne învață Haruk Murakami… Mă bucur enorm că am timp să-mi fac asemenea prieteni citindu-i, apropiindu-mă mai mult de ei, căutându-i răsfoind cărți, reviste, Google, Facebook-ul, prietenii mei virtuali, singurii care rămân lângă tine acum, permanent, zi și noapte, îmi furnizează, la rândul lor, multe din aceste minunate scurte povești. Și așa simți că trăiești, că, totuși, nu ești atât de singur și lipsit de libertate și că viața merge înainte… și urmează Vindecarea, cu care voi încheia Quilltul meu din această noapte. Și culmea! În noaptea asta nici vântul nu a mai șuierat pe sub ușă. E liniște și noapte și încercăm să ne vindecăm rănile sufletului așteptând o nouă dimineață, o nouă zi. Cu siguranță, mai altfel ca diminețile de ieri, de alaltăieri, răsalaltăieri, dar, mai ales, dimineața din acea zi, de după Paște, un Paște trist și el, și singuratec. Ostermontag… nu era numai o nouă zi, ci era și începutul unei noi săptămâni… Doamne, de neuitat, urmate de încă multe altele care au urmat…
„Și oamenii au rămas acasă și au citit cărți și au ascultat. Și s-au odihnit și au făcut exerciții și au făcut artă, și s-au jucat, și au învățat noi moduri de a fi și s-au oprit, și au ascultat mai atent… cineva medita, cineva se ruga, cineva dansa, cineva și-a întâlnit umbra, iar oamenii au început să gândească altfel. Și oamenii s-au vindecat”, scria Kathleen O’Meara (Dublin,1839–Paris, 1888), scriitoare, ziaristă irlandeză,pe numele ei adevărat, Grace Ramsey. Impresionant cât de actuală poate fi relatarea ei. Este vorba de cumplita gripă spaniolă care a ucis mii de oameni… O molimă aproape la fel de ucigătoare ca și Corona pe care o trăim acum. Este impresionantă continuarea descrierii Vindecării. Iată ce scria sensibila scriitoare: „Și în lipsa oamenilor care trăiau în mod stupid, periculos, fără sens și fără inimă, Pământul începu să se vindece, iar când pericolul se sfârși, iar oamenii se regăsiseră, se întristară pentru morți și au făcut noi alegeri și au creat noi moduri de a trăi și au vindecat complet pământul la fel cum ei fuseseră vindecați”.
Mă acopăr cu Quilltul meu, cu ultima poveste cusută în pânza lui ocrotitoare și încerc să mă vindec…
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
