„Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii” (25) de Lică Barbu

34
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaSă recapitulăm!

În intenţia de-a scrie o poveste fantastică, i-am invitat pe Licuţă şi pe prietenii lui, Zburlita, Perluţa, Tatalai şi Parfeu să devină personajele acestei poveşti. Au acceptat din prima, tocmai când se jucau de-a Caută comoara. Regula jocului era ca fiecare jucător să găsească un obiect, „comoara” lui, pe care trebuia să-l ţină secret, iar ceilalţi să-l găsească.

Licuţă, tot câutând o „comoară”, este strigat de bunicul lui, tataia Muşat, ca să-i dăruiască un bănuţ găurit pentru a-l folosi la joc.

Bănuţul a fost însoţit de o poveste spusă de tataia Muşat şi nu era orice bănuţ, venea tocmai de la Terente, vestitul bandit de prin Bălţile Brăilei. În acel moment, ceva straniu s-a întâmplat:

Licuţă, când se rostea cuvântul „Terente”, ghicea gândurile celorlalţi.

El ştia din gândurile bunicului despre acel bănuţ, că a fost trimis special de Terente pentru el, pe  timpul când Licuţă nici nu se născuse, ca să joace acel joc.

A doua zi, Neculai, Costică, Marcel şi Aurel, unii dintre tăticii copiilor, vor să meargă la pescuit tocmai la Ostrovul lui Terente care, se povestea, apare din ape în ziua anului când a fost împuşcat Terente şi atunci, acolo, se prind peştii cei mai mari ai bălţii.

Ca să se bucure şi copiii de vacanţă, pescarii îi iau cu ei în această aventură la pescuit.

Ciudăţeniile lui Licuţă curg una după alta. Un vis din timpul nopţii îl transferă în alt vis, unde se petrece fantasticul nemaivăzut vreodată de Licuţă.

A doua zi, în drumul către locul de pescuit, pe bac, tot ce îl înconjura pe Licuţă se transforma în alt fel de imagini, cu grozăvii nemaiîntâlnite. La fel şi pe drumul cu maşina lui Aurel către Ostrovul lui Terente.

În toate aceste scene stranii, Licuţă mă privea şi mă implora să-l ajut. Ce să fac cu el în această poveste bizară?

Nu aveam cum să-i răspund, puteam doar să dau din umeri. Cuvintele veneau spontan pe hârtie, fără voia mea. Şi pentru mine era la fel de ciudat. Povestea era scrisă de mult, iar eu nu puteam schimba nimic.

Licuţă a înţeles că singurul ajutor în aceste situaţii era el însuşi. Prin stăpânirea gândurilor, putea schimba orice năzdrăvănie ivită în imaginaţia lui. Era de ajuns să se gândească la ce-şi dorea şi, fără teamă, devenea stăpânul acestor fantasme.

Ajunşi la locul de pescuit, copiii, la rugămintea lui Neculai, tatăl lui Licuţă, sunt invitaţi la o mică plimbare pe baltă cu lotca lui Cuzmin, un lipovean venit să-i ajute pe pescari la trecerea de pe malul bălţii către Ostrovul lui Terente.

Ultimele rânduri ale povestirii i-au prins pe copii în preajma Ostrovului lui Terente. Un vârtej, pornit din mijlocul ostrovului, i-a antrenat într-un carusel fără oprire. Teama că se poate întâmpla o nenorocire, îl determină pe Licuţă să elibereze bănuţul din buzunar şi de aici, copiii sunt parte din acel vârtej care-i atrăgea către străfundul apelor.

Un fluturaş galben le dă senzaţia de linişte. Falsă iluzie.

Cu o viteză nemaipomenită copiii dispar, odată cu fluturaşul şi bănuţul, într-un con de raze, pornite din bănuţ, în necunoscut, pe care şi eu, semnatarul acestor rânduri, habar nu aveam ce ar putea fi. Să continuăm!

Licuţă şi prietenii lui, ţipând şi ţinându-se strâns de mână, cădeau prin spotul de lumină în neant. Gândurile lor erau în strânse în Licuţă, comunicând prin el.

Acum, niciun gând pe care Licuţă credea că-l poate stăpâni, nu-l mai ajuta. Şi nici nu mai avu timp să găsească o soluţie de salvare în gânduri, căci totul a durat doar o clipă.

Cercul format de trupurile lor, toți ținându-se mâini, căzu lin pe un câmp albastru. Bănuţul şi fluturaşul erau la picioarele lor.

Un zid imens, de nu i se vedea vârful, străjuia trecerea spre nu ştiu unde. În spate lor, întunericul le dădea fiori de teamă. De acolo veneau, unduindu-se, linii de lumină de diferite culori, trecând mai departe prin zid.

‒ Unde suntem, Licuţă?, întrebă Zburlita cu un glas sugrumat de frică.

‒ Pentru a afla, trebuie să răspundeţi la o ghicitoare, îi răspunse un glas subţire de copil.

Glasul venea de jos, de la picioarele lor. Priviră mai atenţi şi au înţeles că fluturaşul vorbea cu ei. Acesta dădea încet din aripioare ca o confirmare că e glasul lui.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.