Am mai scris despre Las Vegas în cartea mea Departe de Țara cu Dor. Un loc vibrant, unde toate trăirile sunt amplificate, părând să fie pe steroizi – unde trăiești o viață paralelă cu existența terestră, în care iluziile te proiectează în altă lume.
Am mai vizitat orașul, atunci când am vorbit la o altă conferință a IBM-ului, la care au participat 5000 de suflete, prezente la o petrecere tematică mexicană, unde se s-a servit tequilla, s-au purtat sombreros și s-a dansat în ritmurile muzicii latino. Cu o seară înainte de prezentarea mea științifică, în același amfiteatru plin ochi avusese loc un spectacol cu formația Backstreet Boys, iar a doua zi eu am prezentat Model-Driven Architecture, în fața unei audiențe complet diferite. Și acum mă urmăresc imaginile de la petrecerea în stil mexican, cu dansuri inegale dintre un dansator pe picioroange, cu mine, care eram pe picioarele mele.
Îmi aduc aminte și de monorail, un trenuleț ce străbătea orașul, pe care nu l-am mai văzut (deși poate că mai există). Apoi n-am mai văzut leul de la Metro Goldwyn Meyer, whoooah – asta presupune un răget de leu, acum protejat de cei ce luptă pentru dreptul animalelor, așa că leul în cauză nu mai poate fi găsit în hotel (da, acolo locuia!). De fapt, când l-am văzut eu, era într-o cușcă de sticlă, să fie bine expus privirii tuturor, părea nefericit. Era plictisit. Auzi, să i se dea de mâncare, fără să facă efortul să o prindă! Să-mi spună mie cineva că asta poate fi thrilling or exciting… Așa că leul e acum protejat și nu mai poate fi pus în vitrină la MGM (iar eu tare mă bucur!). Mă întreb, totuși, de ce încă mai poate fi împușcat fără milă în habitatul său, pentru plăcerea vânătorului… Ce fel de protecție a animalelor e asta? E clar că acum leii sunt mai scumpi la vedere în Las Vegas, deși imaginile și statuile lor persistă și la Ceasar’s Palace și la MGM și mai peste tot… dar măcar nu mai sunt acolo în carne și oase, responsabili de amuzamentul nostru.
Apoi, la Ceasar’s Palace erau niște statui umane vii care păreau încremenite în posturile lor antice. Găsim și un Pallazzo Venețian, o fântâna Trevi, gondole pe canalele venețiene etc., precum și statui antice, mult mai lustruite decât originalele. La vremea în care scriam la cartea mea Departe de Țara cu Dor asemănam prezențele antice de la Las Vegas cu cel mult niște kitschuri. Acum însă realizez că mulți oameni străbat lumea doar printre fake-urile/copiile de la Las Vegas, așa că nu m-ar surprinde dacă cineva care nu a văzut decât imaginile scânteietoare și proaspete ale copiilor moderne, când va ajunge să cunoască originalele, ar putea fi dezamăgit. Ele pot părea prăfuite, năruite de timp și, poate, chiar mai puțin impresionante decât copiile expuse în America? Din punctul meu de vedere, copiile rămân și vor fi întotdeauna copii. Totuși, tinerii din ziua de azi, prea puțin educați în istoria lumii, călătoriți doar în lumea imitațiilor, ar putea găsi splendorile originale puțin defuncte – mai ales dacă privitorul nu e inițiat. La Las Vegas iți dai seama că întreaga creativitate umană, toată genialitatea artistică e copiată, fară ca măcar să se facă vreo referire la original și fară să se mai menționeze artistul care a văzut, primul, lumea în acel fel. Boticelli, Cézanne și Van Gogh sunt toți copiați în Las Vegas, fară să li se mai pomenească numele, deși acele opere de artă n-ar fi existat fară ei. Nimeni nu se mai întreabă cine a creat imaginile care impresionează de secole. Câți dintre noi mai știu creatorii din spatele acestor copii? Însăși ideea de creație e pierdută în această traducere peste timp, câți mai știu că acea operă a deschis drumuri spre alte exprimări, care azi par fumate, căci am beneficiat deja de ele?
Astfel, mă întreb, cui i-ar mai păsa de artă, dacă ea n-ar aduce profituri? Pare că rodul genialității artistice e siluit într-un rol comercial pe care creatorul ei nu l-a anticipat, frumusețea artistică fiind pusă la lucru să încânte subiecții privitori. Cumpărătorul de azi e astfel vizat și sensibilizat, să devină mai vulnerabil în fața reclamelor ce vin cu virulență din toate părțile, să mulțumească zeul comerțului. Din prima clipă, după ce am ajuns în Las Vegas, mi-am dat seama că acest oraș e făcut să bage mâna în buzunarul clientului.
Turistul e amuzat, încântat, super-excitat de senzațiile neobișnuite, pe măsură ce îi sunt gâdilate simțurile, de la muzica de pe străzi și din hoteluri, mirosuri îmbietoare, parfumuri fine, imagini alese, un ritm alert, un paradis artificial creat în inima deșertului. Mai mult, consumatorului îi sunt încurajate instinctele primare, ba chiar se creează o dependență, astfel ca el să se întoarcă la masa de joc, la rulete și gambling. Există o întreagă mașinărie de a scoate banii de la client, un întreg business model al Casino-urilor să împlinească asta. Ultima oară când am fost aici, jucătorii erau cel mai ades în vârstă și cu dare de mână. Procesul s-a democratizat, se pare, acum sunt de toate vârstele, mult mai mulți par să fi mușcat din acest gen de amuzament. Am și întrebat pe cineva din cazinou, ce era în focul jocurilor, cum se simțea. Ca răspuns la întrebarea mea și-a dat capul pe spate, a expirat adânc și a spus cu încântare și cu toată convingerea că era fericită.
Astfel, consumatorul e dazzled, stors de bani și pus la uscat. Aflu că la spectacole și muzee sunt mai multe niveluri de prețuri, așa că depinde cine întreabă. Ești local? Nu sunt. Răspunsul e desigur incorect. Stai la hotelul ăsta? Nu, la celălalt. Alt răspuns incorect, în caz că dorești să vezi spectacolul prezentat aici, și tot așa… Astfel realizezi că la fiecare răspuns incorect pierzi mai mulți bani. Oops!
Apoi, mi se pare șocantă priveliștea deloc mascată a celor fără casă ce dorm pe străzi, sperând la un bănuț, în mijlocul mirajului abundenței. Peste tot cerșitul doare, dar aici este atât de adânc, le simți suferința în ochi și în oase. Aici când cazi, cazi și e tare greu să te mai ridici… și apoi indiferența turistului care trece călcând printre oamenii străzii, fără să se lase impresionat… Suferința umană e chiar acolo, în fața lui, dar turistul e parcă venit în misiunea de a fi fericit cu orice preț. El a venit aici să se distreze, așa că asta face.
Toronto, Canada
Arhiva rubricii My Two Cents de Milena Munteanu
