Privind după Eva cum se îndepărta, m-am hotărât să risc și să-i vorbesc, așa că i-am strigat:
– Pot avea încredere în tine?
– Ca în nimeni altcineva, a răspuns prompt întorcându-se din drum.
– Sunt câteva luni de când am niște stări stranii date de amintiri scurte cu mine în care nu mă recunosc, deși știu că eu sunt. Apoi, mai ești și tu, felul în care mă simt când suntem împreună este total diferit de cum simțeam înainte. Și da, am încetat să mai iau acele pastile.
– Mi-am dat seama după privirea ta, Lia. Trebuie să vorbim, dar asta o putem face doar la mine acasă. Vii?
Am plecat spre casa Evei ca cineva care avea de gând să comită o infracțiune.
Ajunse în camera ei, a scos o cutie plină cu decupaje din ziare vechi și fotografii.
– Aici sunt unele explicații pentru stările tale. Este trecutul nostru peste care pastilele au așternut uitarea. Nici eu nu le iau, de fapt, nu le-am luat vreodată. Am reușit să înșel vigilența roboților încă de la început. Faptul că ni se impunea un bine cu forța m-a făcut să bănuiesc că ceva nu este în regulă, lucru care s-a dovedit mai târziu. Toți oamenii care s-au supus tratamentului nu și-au mai amintit nimic. Întreruperea lui duce la recăpătarea memoriei. Asta se petrece acum cu tine.
– Deci sunt bolnavă?, am întrebat eu îngrozită.
– Nu ești bolnavă, ești lucidă. Când suntem lucizi, ne amintim lucruri mai puțin plăcute, iar asta ne face triști. Cu ani în urmă a fost declarată o pandemie de tristețe, iar Guvernul a dat ordin să se facă cercetări în vederea descoperirii unui tratament care să ducă la eradicarea ei.
Așa au apărut pastilele pe care toți oamenii au fost obligați să le ia zilnic.
– Dar chiar am fost bolnavi?
– Nici gând, era o stare normală a omului, ca și bucuria. Dar legea interzice să fii trist.
Ceea ce-mi spunea Eva mă cutremura, aproape că-mi doream să nu continue, dar stavila deja fusese ruptă. Cu toată teama de cele ce aș putea auzi, voiam să știu cât mai mult.
Așa că, răsfoind prin cutia cu hârtii, am dat de o fotografie în care erau o fată și un băiat suflând în lumânările unui tort. Imaginea acelui băiat m-a făcut să scot un strigăt de uimire amestecată cu groază.
– El este! Aceasta este figura care îmi bântuie secvențele de amintire.
– Ești tu, Lia. Aici era aniversarea noastră. Împliniserăm 7 ani. Amândouă în aceeași zi.
– Eva, acesta e un băiat! Nu am cum să fiu eu!, i-am replicat cu vocea gâtuită.
– În anul în care ne-am născut noi, au venit pe lume mai mulți băieți decât fete, iar Guvernul a hotărât ca unora dintre ei să li se schimbe sexul. Tu ai fost unul dintre ei. Părinții nu aveau posibilitatea să se opună, copiii sunt concepuți de ei, dar odată născuți, aparțin Guvernului.
– Îți dai seama ce spui? Eu sunt bărbat?
– Nu! Tu te-ai născut băiat, dar acum ești femeie.
– Nu, Eva, eu nu pot fi altceva decât m-am născut. Sunt un bărbat într-un corp de femeie, iar asta explică faptul că te plac într-un fel anume. Asta explică faptul că nu mă simt confortabil îmbrăcată în rochii, că mă împiedic atunci când încalț pantofi cu toc și sutienul, ah, sutienul, îl detest!
– Și totuși, în pofida a ceea ce simți tu, ești condamnată să rămâi femeie, spuse ea cu tristețe.
– Ești tristă?
– Acum da, însă nu sunt bolnavă, sunt doar tristă, a răspuns Eva.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
