Repertoriul Teatrului Național din Craiova care include în arhiva recentă deja spectacolele Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt (regie Mircea Cornișteanu), Hotel Europa complet (Regie Șerban Puiu) și proiectul Occident Expres (regie Alexandru Boureanu), pe un text special scris pentru acest teatru ca membru al Convenției Teatrale Europene, spectacol foarte atrăgător, reprezentat în spații neconvenționale la Craiova și în alte locuri, s-a îmbogățit în primăvara aceasta cu un nou titlu din dramaturgia lui Matei Vișniec. Este vorba de premiera cu Țara lui Gufi. Piesa a fost scrisă și propusă spre reprezentare unui teatru pentru copii și adolescenți la sfârșitul anilor ’80. De ce nu s-a întâmplat ca ea să devină spectacol atunci este lesne de înțeles. Structurată după canoanele unui basm, cu un rege despotic și nemilos, cu sfetnici-slujitori sicofanți, terifiați, cu oșteni ca o mașinărie infernală, piesa este o evidentă parabolă a regimului opresiv în care România trăia atunci. Seducția teatrului pe care Vișniec l-a scris în limba franceză, după emigrarea în Franța în 1987, mereu pe teme „la zi”, numărând astăzi peste 60 de piese traduse, jucate, apreciate în toată lumea, a umbrit cumva acest text scris în limba maternă și atât de intim legat de spațiul românesc prin universul limbajului parcă ivit de sub pana altui „fin al lui Pepelea”. În experiența mea de spectator m-am întâlnit cu o promptă încercare de recuperare a piesei prin scenă, prin 1991, la micul Teatru Ariel din Zăvoi, la Râmnicu Vâlcea, unde piesa în regia lui Aurel Palade a fost reluată și ulterior pe afiș. Apoi, în urmă cu vreo opt ani, un spectacol viu, foarte dinamic era prezentat de Teatrul din Bacău (regie Tapasztó Ernő). Și iată acum acest spectacol craiovean, ca o nouă dovadă că piesa nu rămâne datată. L-am văzut într-o seară când și autorul era în sală, iar la final cum îi stă în obicei, s-a alăturat echipei de creație, și de astă dată cuprins de emoție, exprimându-și recunoștința. Reprezentația a fost precedată de o conferință despre relația Est-Vest în Europa, susținută de Matei Vișniec cu șarmul intelectual indicibil, ceea ce a conferit o încărcătură specială reprezentației pentru acea parte a publicului care asistase la serata din substanțiala serie a Întâlnirilor SpectActor (moderator-organizator, Nicolae Coande). Un gest deopotrivă grăitor pentru respectul de care este înconjurat autorul la Naționalul craiovean și pentru asumarea cu care acesta primește orice contact cu publicul său.
Cel care semnează regia (și deopotrivă, ilustrația muzicală și muzica originală) la această punere în scenă cu Țara lui Gufi este Dan Tudor. El ne reamintește că are o preocupare specială pentru texte „mai uitate” și mărturisește că a primit drept o mare provocare invitația de a monta pentru prima dată o piesă de Vișniec, autor de care „s-a îndrăgostit” la terminarea facultății când a interpretat monologul Sufleurul fricii. Și iată-l debutând în lucrul cu trupa craioveană. Regizorul face tandem cu scenografa Lia Dogaru într-un demers alert, bine ritmat care recuperează transfigurând și profunzimea mesajului și acea candoare mereu subiacentă și subtil iradiantă de puternică încărcătură lirică și filosofic-metaforică din scrisul lui Vișniec.
Suntem invitați să pătrundem într-o lume marcată preponderent de însemnele ludicului copilăriei, un „loc de joacă”, i-am spune azi, cu balansoar, minicarusel și niște tobogane… Ultimele semnalizează însă să luăm mai cu seamă aminte, căci pe ele îi vom vedea rostogolindu-se de pe pasarela supraînălțată și pe rege care proferează acolo cele mai atroce sentințe, și pe unii supuși terorizați. Este o lume stăpânită de beznă și de frică. Regele a acoperit culorile și a impus ideea că sunt cu toții orbi, iar „ochii sunt doar pentru plâns”. Este un spațiu claustrant, învăluit ca de susurul unui șarpe veninos de un fond sonor continuu obsedant, insinuant, peste care mai plutesc alene fulgi de păpădie – imagine himerică, vagă amintire decolorată a unor zări interzise (concept și animație video – Ștefan Triculete, Mihai Manea). Personajele care o populează, eroi de basm croiți pe tipologii burlești, împrumută ceva din automatismele unor păpuși manipulate de sfori invizibile, cu aspect și comportament grotesc. Poartă veșminte sumbre, monotone în pofida simfoniei impresionante de griuri și brun patinat, cumva caraghioase, care le accentuează stranietatea ce se degajă pe chipurile „clovnesc-cadaverice”, acoperite de „măști” ce înțepenesc nelăsîndu-te să poți citi dacă mai au ori nu trăiri (Minela Popa s-a dovedit încă o dată artistă machieuză în toată puterea cuvântului!).
Suntem în țara lui Gufi. Așa ca în țara lui Papură Vodă! Sub statura masivă a actorului Nicolae Vicol, precis și reținut în interpretare, acest Gufi împarte ordine care se dau cap în cap, pe când cei doi „adjuncți” (nomenclaturiști), Zeno și Bubi sunt care mai de care mai incompetent în a le îndeplini ori în a alcătui „programul” regelui și a-l ajuta să realizeze țelul suprem, măritișul singurei fiice, Iola. Ironia și satira sunt evidente, penetrante, se acumulează cu fiecare scenă care se înlănțuie cursiv cu următoarea, dar nu sunt lăsate să alunece pe tărâmul încrâncenării. Parabola orbirii se profilează cu generoasă și viguroasă trimitere spre umanitatea pusă atent sub lupă. Spectacolul păstrează constant registrul unui comic subtil, rezonând cu finețea verbului piesei, iar asta se datorează în foarte bună măsură jocului nuanțat, sugestiv, intens al actorilor. Alina Mangra zugrăvește convingător figura sinistră, indolentă și oportunistă a doicii Marțafița activându-și fibra actoriceasă la o justă vibrare. Nu mai puțin savuroși sunt Nicolae Poghirc (un Bubi static și timorat) și Ștefan Cepoi (unduiosul și agitatul Zeno), alcătuind un cuplu comic în condiția lui jalnică, menit să dăinuie în memoria privitorului. Împlinind partitura mai generoasă și ca întindere și ca rang în economia spectacolului, aceea a lui Lulu, chiorul în țara orbilor, Angel Rababoc conferă o gamă subtilă de nuanțe acestui bufon care într-o bună zi decide să dezerteze de la absurda lui sarcină și îi va deschide Iolei o breșă spre „ridicarea pleoapelor”, spre acea iluminare izbăvitoare. Masiv și impunător, Macabril, „orb de-a binelea”, dar „clarvăzător”, acest depozitar al sănătoasei pleiade de zicale și proverbe pe care le rostește în cascadă este încarnat de Cosmin Rădescu (în alternanță cu Dragoș Măceșanu) ca un profet bătrân și înțelept, în veșmântul-i amplu și luminos.
O plăcută surpriză a fost pentru mine prestația tinerilor absolvenți și masteranzi ai școlii de teatru craiovene, cooptați în distribuția spectacolului și bine integrați ansamblului. O menționez în primul rând pe Alaxandra Francu, care își construiește cu meandre credibile și tușante, pe drumul de la ignoranță la revelație, personajul Iola. Adrian Tudor, Răzvan Rusan și Emilian Teofil Stănică sunt interpreții trioului de pretendenți la mâna Iolei, care, negociind zestrea în „gogoși”, oferă unul dintre momentele de haz sănătos izvorât din certe calități histrionice pe care le posedă tinerii interpreți. Gustată de public a fost și secvența acelui dans amenințător al străjerilor, instrument de ordine ca un monstru cu multe capete (Dragoș Andronie, Andrei Dobre, Mihai Manea, Mișu Nărămzoiu, Constantin Ciuică), bine ritmat de coregraful Florin Fieroiu, care își lasă discret dar pertinent amprenta profesională pe întregul ansamblu scenic. Mai puțin convingător, poate și pentru că ni s-a părut puțin timorat la început, a fost Ionuț Botoroagă în rolul lui Robderouă, un „drumeț văzător”, cel care aduce culorile, lumina, bucuria în viața Iolei alungând totodată întunericul înstăpânitor pretutindeni. Tuturor li se adaugă un personaj inventat de regizor, Slujitorul-Bucătar (Gabriel Marciu), investit cu sarcina unui insolit intermezzo între părțile spectacolului pe muzica originală a lui Dan Tudor, în care tema „gogoșilor” (de ieri și de azi) este dezvoltată pe versuri imaginate de dramaturgul însuși. Dincolo de decodarea motivului orbirii cu trimitere la regimul de tristă amintire, spectacolul se conturează indubitabil drept un avertizor al vremurilor noastre atât de agitate, aflate parcă în bătaia unor vânturi neiertătoare, când noi forme de cecitate mentală par a ne arunca în bule antagoniste, generatoare de noi crize pentru Europa și pentru lume…
