Da, chiar așa! „După atâta frig și ceață/ Iar se-arată soarele/ De-acum nu ne mai îngheață/ Nasul și picioarele.”, așa cum scria Topârceanu, căci semnele venirii primăverii îl bucură pe fiecare om, tânăr sau bătrân. O așteptăm cu sufletul la gură și fiecare rază de soare ne încălzește sufletele iar gândurile hibernale încet, încet, încep să ne părăsească, să zburde în jurul nostru trezindu-ne la viață. Ne simțim luați de mână și conduși afară, în natură, prin parcuri, unde natura reînvie înfrunzind, înflorind pentru noi. În așteptarea primăverii fiecare om înfrunzește și înflorește în felul lui, dimpreună cu natura, uitând de toate gerurile iernii…
Trăiesc de-o viață, în fiecare an, cu o aceeași bucurie această etapă calendaristică și nu mă mai satur să o savurez din toată inima și cu toate emoțiile de care mai pot da dovadă. Este ca o nouă iubire care se înfiripă în trup după lungi zile și nopți înfrigurate de așteptare. Și așa mereu, cu fiecare nouă primăvară, îmi reîncălzesc sufletul în speranța că și anul ăsta mă voi bucura de noua mea iubire, iar mama natură îmi va auzi șoaptele chemării ce le murmur încă din pragul sfârșitului de iarnă, cu dorința de a o îmbrățișa cât mai repede. Chiar mă și pregătesc din timp să o întâmpin și să ne putem bucura împreună. Un ceremonial repetat în fiecare prag de primăvară…
Pe la mijlocul lunii februarie, când soarele îndrăznise să mai apară de sub nori, încălzind oleacă pământul, eu am îndrăznit, la rândul meu, să ascund câteva semințe de flori în pământul dezghețat din cutiile și ghivecele de pe balcon, grădina mea de suflet, unde îmi găsesc liniștea. Așa fac de câțiva ani încoace și așa, în așteptarea primăverii, mă bucur de fiecare sămânță ce prinde viață, încolțind sub privirea mea nerăbdătoare și o înconjor cu iubirea mea ocrotitoare, o ajut să crească, să înflorească pentru mine. Încă din toamnă, în plimbările mele zilnice prin parcuri cu Hugo, pe aleile pline cu felurite flori multicolore ale Cimitirului evanghelic din apropiere, îmi umplu buzunarele cu tot felul de semințe de flori pe care le întâlnesc și-mi plac, le adun apoi cu grijă în cutii bine închise în așteptarea primăverii ca să le pot semăna și să le redau viață în grădina de pe balconul meu de la etajul 6. Este o plăcută ocupație a grădinarului ascuns în buzunarele sufletului meu, dar mai ales a iubirii pe care o port pentru flori și natură. Apoi, vara, iubirea mea pentru flori este răsplătită din plin de iubirea florilor ce înfloresc pe balcon, bucurându-mi ochii și sufletul. Este o iubire reciprocă la care muncesc cu grijă, să o pot menține an de an. Dar, uneori, mama natură nu este tot atât de îngăduitoare și de înțelegătoare și ne pune toată strădania înfloririi în pericol. Așa cum a fost și în acest an. După cum spuneam, din februarie am golit cutiile mele cu diferitele semințe de flori adunate de mine încă din toamna trecută, semănându-le plină de speranță, în pământul de flori pregătit din timp. Am sperat că vremea bună o să vină și totul are să fie așa cum mi-aș fi dorit eu să fie… Dar martie nu a fost decât pe jumătate bun și însorit, iar semințele mele abia au îndrăznit să-și scoată capetele verzi, firave, din pământul neprietenos. Apoi au venit iar frigurile, așa-numitul ”Frühlingfrost” („înghețul primăverii”), termen meteorologic mai nou, auzit în ultimul timp… Aprilie s-a dovedit a fi bun și însorit la început, iar speranța mea a înflorit alături de firavele vlăstare… Dar așa cum știm, aprilie a fost mai capricios ca niciodată și nopțile friguroase, după zilele călduroase de la sfârșitul lui martie, au revenit înghețând sufletul meu, dar, mai ales, al micilor mele vlăstare abia răsărite. La noi, aici, se spune: ”April, april, er macht was er will.”(„Aprilie, aprilie, el face ce vrea.”) Și chiar așa a și fost. Multe dintre semințele semănate din timp nici nu au mai izbutit să răsară, iar dacă au făcut-o, nu au rezistat temperaturilor scăzute care au năvălit neașteptat. Acum, de o săptămână, este din nou cald. Foarte cald chiar. Aprilie, parcă rușinat de capriciile lui, a părăsit grădinile aruncând în urma lui raze fierbinți, încălzind umerii lunii mai care a pășit foarte voios printre noi dimpreună cu vara, și ea mult așteptată… În așteptarea primăverii am ajuns să trăim, în mijlocul lui aprilie, eu și noile mele prietene din grădina de pe balcon, adevărate zile de vară, fierbinți. Încerc să le ud, să le ascund la umbra umbrelelor de soare, să le salvez… dar nu știu câte din ele vor avea puterea și curajul de a rezista, să crească până-n toiul verii, apoi să înflorească, bucurându-ne astfel împreună. Mă întreb cu îngrijorare dacă voi vedea în vara asta florile margaretelor, ale tufănelelor, daliilor?! Căci, iată, aud la radio vești meteo îngrijorătoare pentru zilele următoare. Ne așteptăm, după căldurile văratice de sfârșit de aprilie și început de mai, la un val de aer rece ce vine din țările nordice și care aduce cu el o scădere a temperaturii, o ”sommerliche Abkühlung”, adică „o văratică răcire” care va fura câteva zile din vara care abia a pășit printre noi. Oh, Doamne, vin iar ploi reci și nori gri, și vânturi zgribulitoare… de vară! Oare așa o să fie, mă întreb, și îngrijorătoare gânduri mă înconjoară. Încerc să decupez aici câteva îngândurate gânduri florale și astfel cu ele să-mi alung alte gânduri apăsătoare care năvălesc în jurul meu și-mi fură liniștea. Mi-aș dori să nu le aud la radio, la TV, să nu le citesc prin ziare și reviste, să le trimit departe de mine, să le trimit în pădure pe bicicletă, iar eu să mă pot retrage în grădina de pe balconul meu, alături de Hugo și de răsadurile mele… Încerc să mă opresc în grădina mea suspendată, loc de liniște și de iubire. De aici pot să văd cerul ziua și noaptea, nestingherită de nimeni, pot să observ zborul păsărilor și să le aud fâlfâitul aripilor, să ascult cum cântă mierla printre ramurile verzi ale copacilor, să admir de sus privind cum liliacul, stânjeneii și azaleele au înflorit în grădina din jurul blocului în care locuiesc.
Dar, până una alta, privesc frunzele firave abia crescute de pe balconul meu și le mângâi cu privirea. Cu o mare tristețe constat că sunt acoperite de niște viețuitoare mici, verzi și ele, un fel de păduchi de flori care pun viața lor în pericol. Multe frunze au îngălbenit deja și trebuie să le rup, să le arunc. Mă îngrijorez și mă întreb din nou dacă le voi vedea cândva înflorind? Am luat măsurile necesare. Încerc să le ajut să crească și caut tot felul de metode grădinărești salvatoare și eficiente. Citesc, întreb grădinarul… Aflu, printre multe sfaturi, că ar fi bine să pun în pământ căței de usturoi sau să spăl fiecare frunză cu apă amestecată cu tot felul de alte soluții binefăcătoare. O fac și pe asta, plină de speranță. Printre multele sfaturi mai aflu cum că gărgărițele sunt salvatoare, la fel și cărăbușii, bondarii care se hrănesc cu ele. Frunzele pot fi așa salvate de o moarte prematură. Oh, Doamne, mă gândesc că până la etajul 6 nu zboară nicio gărgăriță sau bondar! Nici fluturii nu vin la mine pe balcon. Numai viespile și muștele, și, din când în când, furnici… Vara, însă, când înfloresc florile mele, în zborul lor neobosit ajung doar harnicele albine în căutarea polenului parfumat al florilor înflorite atât de sus…
Și, uite așa, în așteptarea primăverii și a gărgărițelor, a venit mai, a venit vara și căldura mare. Dar nu va mai dura mult, după cum spuneam, căci peste câteva zile temperatura verii va scădea din nou. Ce o să mai vină? Nu știu! Natura își face de cap în ultimii ani și nici nu mai înțeleg care sunt cele patru anotimpuri, ca să mă pot bucura de ele cum se cuvine. Ba e prea cald iarna, ba e prea frig primăvara, și uite așa ne jucăm cu săniuța primăvara în speranța că vara care bate la ușă o să fie ceva mai bună cu noi și nu o să ne pârjolească florile. O grijă pe care o port, alături de multe altele care nu se lasă rezolvate după voia inimii mele. Și-așa îngrijorată de toate cele care mă înconjoară, îmi petrec zilele în grădina de pe balconul meu de la etajul 6, în așteptarea primăverii, care a și trecut…
Între timp, trandafirul, bunul meu prieten de mulți ani, care acum câteva zile era plin de boboci, de atâta căldură a înflorit, dăruindu-mi o floare roșie, semn al iubirii care ne leagă. Lângă el, un fir de lăcrămioară tremură la fiecare alinare de vânt, legănându-și clopoțeii parfumați și anunțându-și discret prezența. Ah, ce bucurie! Ce dar dăruit mie în fiecare primăvară! Pe frunzele lor nu văd nicio viețuitoare care să le veștejească și mă bucur că nu trebuie să mai culeg gărgărițele salvatoare și să le aduc în grădina mea suspendată…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
