Patru
Cuvinte adunate despre tăcerile din noi și despre elocința tăcerii
Omul trebuie să tacă sau să spună lucruri mai bune decât tăcerea? Ea este prietenul adevărat care nu te trădează niciodată. Unii tac din înţelepciune, alţii tac din prostie; oricum, tăcerea lor vorbeşte, spunea Dimitrie Cantemir. Tace doar cel care poate vorbi, iar tăcerea este umbra unui cuvânt. Lucian Blaga…
Tagore: „Licuricii spuneau stelelor: învăţaţii afirmă că lumina voastră se va stinge cândva; stelele nu au răspuns.” Iar un celebru catren al lui Omar Khayyam spune mai mult decât orice filosofie asupra elocinței tăcerii: „Priveşte cedrul mândru: atâtea braţe are!/ Dar nu ca să cerşească, ci ca s-adune soare./ Şi limbi nenumărate au nuferii şi crinii./ Vorbesc, însă, limbajul tăcerii şi-al luminii.”
O carte celebră, Du silence, de David Le Breton, volum apărut la Editura Metailie (1997), propune o abordare antropologică a tăcerii. Varietatea contextelor în care aceasta poate fi situată, ni se sugerează, îl va mira pe cititor, chiar şi atunci când este vorba de societăţile occidentale: tăcerea în relaţiile dintre indivizi, în sânul unor confesiuni sau în psihanaliză, în politică ori în apropierea morţii sunt rând pe rând analizate, autorul degajând, de fiecare dată, specificul unor situaţii – de fiecare dată altele, căci miza este întotdeauna diferită. Asociată uneori cu plictisul şi monotonia, cu pierderea sensului existenţei ori cu opresiunea, tăcerea devine, în alte cazuri, modalitatea de a exprima un prea-plin existenţial, ori de a semnala o cunoaştere ce nu se lasă transpusă în cuvinte. Antropologul nu poate situa valoric aceste sensuri, datoria lui fiind aceea de a descrie atitudini şi de a degaja constante pentru a permite înţelegerea corectă a unor fenomene. Este, prin urmare, un studiu antropologic al diferitelor manifestări ale tăcerii, o privire asupra a ceea ce ne face deliciul și angoasa în tăcere, ca și în zgomot, pentru că atât tăcerea, cât și zgomotul sunt noțiuni relaționale, definite de practici sociale, culturale, de gen și de vârstă. Comunicarea nu există fără spațiul de tăcere, care permite reflecția, de altfel, tăcerea preexistă și dăinuie în noianul conversațiilor, este un sentiment, o modalitate a sensului, iar nu o măsură a sonorității ambiante. Tăcerea are mereu… ultimul cuvânt.
Și da, se cuvine și acest fragment din Marin Sorescu, din poemul Atunci: „Atunci, de ce tăcerea asta/ Atât de densă, de îngrozitoare?/ Ba comunicăm cu cei de dincolo/ Tot timpul,/ Dar nu mai avem ce să ne spunem.”
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
