5. Și câteva concluzii…
De fapt, e mai simplu totul așa: „Dar ce fel de idiot e acela care îşi dă prea bine seama că lumea îl consideră idiot?” Astfel se întreba Dostoievski în celebrul lui roman. Și continua: „Câţi nu sunt dintre cei care, lustruiţi pe dinafară, având apartenenţă de virtute numai pentru că dispun de caleaşcă proprie? Mulţi au caleaşcă proprie, dar prin ce anume mijloace?”
Prințul Mîșkin, era considerat idiot din cauza sincerității și bunătății lui și văzut așa din motivul bolii de care suferea, epilepsia fiind numită popular idioțenie. Câteodată este prezentat drept un om extraordinar, chiar prin calitățile sale, considerate defecte de către ceilalți, iar alteori însuși autorul își ia în derâdere personajul, transformându-l într-un paria al societății, păstrând însă o atitudine ironică. Adevăratul subiect din Idiotul este imanența morții, iar imaginea personajului se regăsește în pictura lui Holbein ce-l înfățișează pe Cristos dat jos de pe cruce. Ni se spune că tabloul înfățișează un om mort, o bucată de carne fără viață, distrusă, fără niciun indiciu asupra unei eventuale învieri. Forma acestui roman este produsul răbufnirilor inexorabile ale celor mai adânci preocupări ale autorului. Trăirea religioasă intensă din carte este dată de calitatea îndoielii și a fricii lui Dostoievski, credea A. S. Byant.
E considerat idiot pentru că, deși înțelege ce se întâmplă, chiar la un nivel mult mai adânc al implicațiilor, nu se folosește de această înțelegere ca de un mijloc. Continuă să spună adevărul de fiecare dată când e întrebat, pentru că aşezarea sa sufletească este incompatibilă cu omiterea intenționată a fragmentelor care i-ar putea fi defavorabile. Idiotul este romanul unei perpetue surprize, al nehotărârii și al reacției convulsive a umanului față de faptele unei societăți violente care, în lipsa rațiunii, se conduce după instinct și patimi.
Dincolo de toate acestea, alte concluzii devin cam inutile… Dostoievski a fost unul din cei mai mari poeți tragici ai omenirii, s-a spus, egalul lui Eschil și Sofocle, al lui Dante și Shakespeare, pentru că a zguduit sufletele omenești prin înfățișarea durerilor celor mai grozave, vrednice de compasiunea cea mai cutremurătoare, dar le-a înălțat și le-a curățat apoi, prin evocarea zărilor celor mai senine ale omenirii. Din adâncimea crizei morale provocate de aceste scrieri, cititorul lor găsește, până la urmă, un drum către lumină.
Nu prea cred, dacă mă uit în jurul meu, dar să terminăm cu speranță aceste gânduri…
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
