Am urmărit expozițiile de pictură ale Grupului celor Șapte (format din Lawren Harris, A. Y. Jackson, Frank Johnston, Arthur Lismer, J. E. H. MacDonald, Franklin Carmichael și Frederick Varley), precum și pe cele ale lui Tom Thomson și Emily Carr (o artistă adesea asociată cu acest Grup). Am văzut o colecție substanțială în Algonquin Park, precum și în altele relevante, cum e Galeria Națională din Ottawa, Art Gallery of Ontario, până la colecția de artă a Băncii Regale care include opere de artă canadiene de valoare. Am umblat și pe urmele Grupului prin munții de cuarțit, la Killarney, locuri emblematice care le-au servit drept sursă de inspirație, unde aveau un adăpost împotriva intemperiilor și unde se racordau la grandoarea peisajului sălbatic.
Totuși, cred că de-abia după vizitarea colecției McMichael de artă canadiană, la nord de Toronto, o instituție publică, pe o proprietate ce fusese cândva privată, oferind artiștilor vremii atât adăpost, cât și inspirație, numai atunci am simțit că am făcut un cerc complet. Asta nu e doar pentru că această galerie include vreo șapte mii de exponate, ci și pentru că Grupul a lucrat aici. Tom Thomson, deși nu a fost un membru oficial, căci murise cu trei ani înainte de constituirea Grupului, este considerat o figură importantă, fondatoare, căci el i-a inspirat. Thomson avea un „shack” pe această proprietate în care a pictat. În plus, aici și-au găsit locul de veci atât finanțatorii (familia Robert și Signe McMichael), cât și majoritatea artiștilor din acest Grup. Pânzele lor, dar și locul întâlnirii în veșnicie sunt memorabile. Ei odihnesc într-o rotondă, de parcă ar sta toți într-un cerc, fiecare la șevaletul lui. Și în moarte, la fel ca în viață… metaforic vorbind. Cimitirul are un aspect minimalist, fiecare loc de veci fiind marcat de câte o piatră de granit din scutul canadian, rough, la fel ca frumusețile pe care le-au pictat, în forma lor naturală, nerafinată, nesofisticată, dar surprinse în toată splendoarea lor raw, pură, emoționantă. Minunat omagiu adus celor ce au definit această școală națională de pictură.
Canadienii știu să-și recunoască valorile, să le promoveze, iar acestea, în particular, și-au găsit un loc permanent în inimile conaționalilor. La fel ca frumusețile naturale pe care le surprind: un munte, un ghețar, un vânt ce bate din vest, o undă de apă, o frunză purtată de vârtejul unui râu, un copac într-un apus de soare, în culori vibrante, ba chiar și un ciot de lemn ce iese din zăpadă reflectând lumina. Este descoperirea magiei naturii, la care orice om rezonează. Admirația pictorilor izvorăște dintr-un loc de onestitate, este o stare de „awe!” (surpriză, mirare, adulație, prosternare). De exemplu, minunea luminii reflectate în val sau a munților sub zăpadă, sau a răsăriturilor iradiind culoare filtrată prin pădurile de mesteceni…
Membrii Grupului celor Șapte sunt experți în a puncta inefabilul, într-un mod sensibil, uneori în nuanțe de alburi, ei merg însă de la exprimări impresioniste, la unele de inspirație expresionistă, poate chiar fauvistă, folosind o paletă de culori inspirată de natură, fără să fie limitată de ea. Un copac poate fi reprezentat în nuanțe de mov sau orice altă culoare de sub soare. În mod similar, se remarcă tușe de bejuri sau marouri în undele lacurilor care se percep de departe în nuanțe verzui-azurii, alături de altele, rupte direct din cer.
Aici nu e vorba despre dorința narcisistă a artiștilor de a fi originali cu orice preț, nici despre vreo căutare de rafinamente prețioase, ci despre o filtrare a sublimului prin sensibilitatea fiecăruia. În arta lor nu se citește nevoia de a epata, ci aceea de a admira frumusețea, în orice fel li se relevă. Ei percep „corola de minuni a lumii” cu acuitate și, firesc, îi fac și pe alții să o vadă.
Artei lor li s-au asociat diverse semnificații. De exemplu, unii văd în lucrarea Vântul de Vest de Tom Thompson, reprezentând un pin încovoiat, un simbol al rezilienței canadiene de a sta cu picioarele înfipte în pământ, în ciuda turbulențelor ce veneau în timpul Primului Război Mondial, când ea fusese concepută. Pictura are un anume dramatism sugerat și de culorile întunecate din fundal, dar și de dinamismul apelor tulburi și ale cerului înnorat. Pinul, ciuntit în partea de sus, parcă și-a pierdut înaltul. Capodoperei i s-a atribuit valoare de simbol, la fel ca unui steag sau imn național. Ea transcende realismul, căpătând semnificații abstracte. Mie însă îmi place să o înțeleg într-o altă dimensiune. Îmi place să cred că există o universalitate ce înlocuiește orice asociere teritorială sau de altă natură. De fapt, nici nu percep vreo dorință de manipulare a mesajului (sau este bine disimulată?) astfel încât asocierea ei să se limiteze doar la un teritoriu specific, o populație sau nație. Mai mult, cred că se adresează sensibilității general-umane.
Nici nu văd în arta Grupului vreo dorință de a stăpâni, transforma sau domina natura. Ei aduc în prim plan splendoarea ei inițială, nealterată, neadjudecată. Fără vreo religie anume, artiștii ne invită să descoperim divinitatea reflectată în orice apus, în fiecare copac sau chiar într-un ciot răsărind din apă, să simțim atât mișcarea apei din jurul lui, cât și pe cea a vântului. Mai mult, de la Grupul celor Șapte încoace, minunăția peisajelor ni se relevă altfel. Cei transformați suntem noi, privitorii, fascinați de noile înțelesuri, dobândite prin intermediul percepției lor, împrumutate nouă, ca și cum am vedea prin ochii lor sensibili.
Toronto
Arhiva rubricii My Two Cents de Milena Munteanu
