Islamul reprezintă una dintre marile religii ale lumii contemporane, fiind practicat de aproximativ 2 miliarde de credincioși la nivel global. După Asia – continentul de origine al islamului, dar și al principalelor mari religii și tradiții spirituale ale umanității – Africa constituie al doilea continent ca număr de musulmani. Relația dintre islam și continentul african este una veche și profundă, Africa fiind primul spațiu din afara Arabiei în care noua religie s-a răspândit încă din primele decenii ale manifestării sale.
Istoria islamului african prezintă o importanță aparte atât prin vechimea sa, cât și prin diversitatea formelor de adaptare locală, sinteză culturală și organizare socială dezvoltate de-a lungul secolelor. În cele ce urmează ne propunem realizarea unei scurte prezentări a islamului african subsaharian, concentrându-ne asupra originilor, căilor de expansiune și transformărilor sale istorice. Analiza vizează ceea ce o parte a istoriografiei franceze din perioada colonială a desemnat prin sintagma L’Islam Noir („Islamul negru”), concept utilizat pentru a descrie tradițiile, instituțiile și manifestările islamice dezvoltate în rândul populațiilor musulmane de culoare din Africa subsahariană.
De la bun început trebuie precizat faptul că Scriptura islamului, Coranul, afirmă atât originea comună a întregii umanități, cât și legitimitatea diversității etnice și lingvistice. În perspectiva islamică, toți oamenii sunt descendenți ai lui Adam și Eva, iar superioritatea nu este determinată de origine, rasă sau limbă, ci exclusiv de „taqwa”, concept ce desemnează evlavia, conștiința religioasă și teama reverențioasă față de Dumnezeu:
„Voi, oameni! Temeţi-vă de Domnul vostru care v-a creat dintr-un singur suflet, din care a creat şi perechea, apoi din amândoi a răspândit mulţime de bărbaţi şi femei.Temeţi-vă de Dumnezeu asupra căruia vă întrebaţi şi cinstiţi pântecele ce v-au purtat, căci Dumnezeu veghează asupra voastră.” (Sura 4:1)
„Dintre semnele Sale: crearea cerurilor şi a pământului, deosebirea graiurilor şi a culorilor voastre. Întru aceasta sunt semne pentru cei care ştiu.” (Sura 30:22)
„O, voi oameni! Noi v-am creat dintr-un bărbat şi o femeie şi v-am făcut popoare şi triburi ca voi să vă cunoaşteţi unii pe alţii. Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Dumnezeu este cel mai temător. Dumnezeu este Ştiutor, Cunoscător.” (Sura 49:13)
Același mesaj este conținut în celebra „Predică de Adio” (Khutbat al-Wadaʿ) a Profetului Muhammad, unde acesta afirmă: „Întreaga omenire se trage din Adam și Eva. Un arab nu este superior unui nearab, după cum nici un nearab nu este superior unui arab; tot astfel, un alb nu este superior unui negru și nici un negru nu este superior unui alb, decât prin evlavie (taqwa) și fapte bune. Să știți că fiecare musulman este fratele celuilalt musulman și că musulmanii alcătuiesc o singură fraternitate.”
Caracterul universal și incluziv al mesajului islamic a favorizat, încă din primele decenii ale noii religii, integrarea unor credincioși de origine africană în comunitatea musulmană timpurie. Printre cei mai cunoscuți se numără Bilal al-Habashi (cca. 580–638/640), fost sclav de origine etiopiană din Mecca convertit la islam. După edificarea moscheii din Medina, Bilal a fost desemnat de Profet drept primul muezin din istoria islamului, devenind astfel prima persoană însărcinată cu rostirea chemării la rugăciune de cinci ori pe zi (adhan).
Alături de Bilal, sursele islamice menționează și alte figuri musulmane de origine africană subsahariană active în epoca profetică, precum Umm Ayman (Baraka), soția lui Zayd ibn Haritha, fiul adoptiv al Profetului și mama lui Usama ibn Zayd și a lui Ayman ibn Ubayd, bătrâna Umm Mahjan, cunoscută pentru îngrijirea moscheii Profetului, precum și războinicul Wahshi ibn Harb, inițial inamic declarat al islamului, iar apoi musulman.
Dincolo de prezența africanilor în cadrul comunității musulmane timpurii, alături de arabi, persani și alte grupuri etnice, fapt care evidențiază vocația universală a islamului încă din faza sa incipientă, au existat și contacte directe foarte timpurii între noua religie și continentul african. Un moment de importanță majoră în acest sens îl constituie așa-numita „Primă emigrare” (al-Hijra al-Ula) din anul 615 d.Hr. În contextul persecuțiilor la care erau supuși musulmanii din Mecca, Profetul Muhammad le-a recomandat unui grup de adepți să se refugieze în Regatul Abisiniei, localizat pe teritoriul actual al Etiopiei, unde sperau să găsească protecție la curtea monarhului creștin. Potrivit tradiției islamice, suveranul abisinian, cunoscut în sursele musulmane sub titlul de Negus (al-Najashi), i-a primit pe refugiați și le-a oferit azil, refuzând solicitările delegaților meccani de a-i extrăda. Acest episod este considerat un moment fondator al relației dintre islam și Africa, întrucât a permis constituirea primei comunități musulmane pe continentul african. Mai mult, surse islamice relatează că Negusul însuși, precum și anumite persoane din anturajul său, ar fi acceptat islamul în secret, după ce ar fi primit o scrisoare de la Profet.
După moartea lui Muhammad în anul 632 d.Hr, comunitatea musulmană și entitatea politico-teritorială constituită în jurul orașului Medina, ca urmare a convertirii progresive a numeroaselor triburi arabe la islam, au fost conduse de Abu Bakr (632–634), în calitate de prim calif (khalifat Rasul Allah – „locțiitor al Trimisului lui Dumnezeu”), iar ulterior de Umar ibn Al-Khattab (634–644). În timpul domniei lui Umar, califatul islamic a cunoscut o expansiune teritorială remarcabilă, extinzându-se în Palestina, Siria, Mesopotamia, Persia și Egipt. Cucerirea Egiptului în anul 640 d.Hr a marcat instalarea durabilă a musulmanilor pe continentul african și începutul prezenței islamice în Africa de Nord. Este important de subliniat faptul că expansiunea politico-militară nu a coincis automat cu islamizarea imediată a populațiilor locale. Într-o primă etapă, cucerirea a presupus integrarea acestor teritorii în structurile administrative ale califatului prin numirea unor guvernatori musulmani, instalarea garnizoanelor militare și reorganizarea fiscală, în timp ce majoritatea populațiilor locale și-au păstrat propriile tradiții religioase, precum creștinismul, procesul de islamizare desfășurându-se gradual pe parcursul mai multor secole și generații. Cu toate acestea, expansiunea islamică a secolelor VII–VIII d.Hr a rămas limitată în principal la regiunile nordice și mediteraneene ale Africii. Zonele situate la sud de Sahara nu au fost atinse direct de cuceririle arabe, contactul cu acestea realizându-se ulterior mai ales prin intermediul rutelor comerciale transsahariene. Islamul a pătruns în Africa Subsahariană prin aceste căi comerciale. Negustorii arabi și berberi din nord treceau cu marile lor caravane de cămile prin Sahara făcând schimburi cu populațiile locale. Aceștia le ofereau subsaharienilor mătase, mirodenii orientale și arme de fier la schimb pentru sare, fildeș și aur. Negustorii își organizau frecvent puncte de staționare temporară în oaze sau tabere, unde rămâneau pentru anumite perioade în vederea efectuării schimburilor economice. Aceste spații au devenit nu doar centre comerciale, ci și importante zone de contact cultural și religios între populațiile nord-africane islamice și comunitățile subsahariene locale.
În cadrul acestor interacțiuni, populațiile locale puteau observa practicile religioase ale comercianților musulmani, inclusiv rugăciunile zilnice și alte manifestări ale vieții religioase islamice, ceea ce favoriza apariția discuțiilor privind credința fiecăruia. Ca urmare a acestor contacte economice și culturale, unele comunități subsahariene au devenit interesate de islam și au început să adopte treptat această religie.
În mod particular, islamul a fost receptat favorabil de anumite elite politice locale, inclusiv de conducători tribali și suverani regionali, care au perceput avantajele diplomatice și comerciale ale aderării la noua religie. Convertirea la islam facilita integrarea într-o rețea comercială și culturală mai amplă, consolidând relațiile cu actorii economici și politici din Maghreb și din restul lumii islamice.
Primele centre islamice subsahariene s-au dezvoltat în regiunile corespunzătoare actualelor state Mauritania și Senegal. Până în secolul al XIX-lea, teritorii vaste din Africa de Vest și Centrală, precum și regiuni din Nubia și Cornul Africii, au cunoscut procese semnificative de islamizare, realizate în difertie etape, atât prin intermediul rutelor comerciale, cât și prin activitatea unor predicatori. Procesul de islamizare s-a desfășurat adesea într-o logică „de sus în jos”, convertirea conducătorilor locali precedând frecvent convertirea populației generale. În numeroase cazuri, adoptarea islamului de către un suveran implica inițial convertirea elitelor apropiate curții, în timp ce masele populației rurale continuau să practice credințele și ritualurile preislamice.
Chiar și în regiunile mai profund islamizate, procesul de integrare religioasă nu a presupus întotdeauna abandonarea completă a practicilor anterioare. Astfel, în anumite curți regale și comunități locale s-au dezvoltat forme de sincretism religios, în care elemente ale islamului coexistau cu tradiții autohtone preexistente, inclusiv practici divinatorii, credințe privind spiritele și ritualuri ancestrale care nu au putut fi integral eliminate decât foarte tărziu în unele regiuni, iar în altele deloc.
Istoria Africii subsahariene cunoaște existența a numeroase formațiuni politice islamice – regate, imperii, sultanate, emirate, califate – care au influențat profund dezvoltarea regiunii. Imperiile Mali și Songhai, sultanatele Adal și Ajuran, emiratele Kano și Zaria, și califatele Sokoto și Kanem-Borno sunt doar câteva dintre acestea. Printre personalitățile marcante se numără Mansa Musa (cca. 1280–1337), conducător al Imperiul Mali, a cărui bogăție a contribuit la notorietatea Africii islamice. În vremea domniei sale în Mali s-au dezvoltat importante centre comerciale și intelectuale, dintre care cel mai cunoscut este Timbuktu, renumit pentru bibliotecile, manuscrisele și moscheile sale.
Din punct de vedere doctrinar și juridic, africanii subsaharieni au adoptat, în majoritate, islamul sunnit, fiind afiliați în principal școlilor juridice Maliki și Shafi’i. O influență semnificativă în procesul de islamizare au avut-o și confreriile sau ordinele sufite (turuq), precum Qadiriyya, Shadiliyyah, Tijaniyya, Sanusiyya și Sammaniyyah. Unii dintre reprezentanții acestor ordine au reușit să se substituie vracilor locali, confecționând talismane și oferind remedii pentru boli, iar alții s-au erijat în lideri militari și luptători pentru emanciparea de sub dominație colonială, prezentând islamul ca factor de coeziune și unica alternativă la creștinismul adus de misionari. În acest sens, merită menționați Al-Hajji Umar Tall (1794–1864), Maba Diakhou Ba (1809–1867), Muhammad Ahmad (1843–1885), Ma al-‘Aynayn (1830–1910), Sayyid Mohammed Abdullah Hassan (1856–1920) și Sheikh Bashir (1905–1945), care au luptat cu toții împotriva francezilor și britanicilor. Au existat însă lideri spirituali marcanți ai islamului african care, în contextul colonialismului, au promovat pacea și buna înțelegere cu nemusulmanii. Cel mai reprezentativ exemplu este Shaykh Amadou Bamba (1853–1927), fondatorul conferiei Mouride din Senegal. În acest sens, trebuie subliniat faptul că unele dintre cele mai importante centre ale spiritualității islamice sufite se regăsesc pe continentul african, în special în Senegal, unde orașe precum Touba, Kaolack și Tivaouane constituie repere majore ale vieții religioase și ale organizării confreriilor sufite. Cea mai mare dintre aceste confrerii ca număr de membrii de pe continentul african este Tijaniyya, iar cel mai popular lider religios al secolului XX a fost, cel mai probabil, Shaykh Ibrahim Niasse (1900–1975) din Kaolack. Activitatea sa și a altor personalități carismatice sufite, între care Al-Hajji Malick Sy (1853–1922), a consolidat legătura localnicilor africani cu islamul.
Un studiu de caz interesant îl constituie relația comunității afro-americane cu islamul. Sursele istorice indică faptul că o parte dintre africanii transportați și vânduți ca sclavi în Americi proveneau din regiunile islamizate ale Africii de Vest, fapt atestat și de documente care menționează sclavi musulmani, precum Omar ibn Said (1770–1864).
În perioada interbelică, în cadrul comunității afro-americane se conturează un proces de revalorizare a identităților religioase și culturale africane, însoțit de o critică a creștinismului perceput de unii drept o religie asociată cu dominația colonială și cu experiența sclaviei. În acest context, unii reprezentanți ai comunității afro-americane au interpretat „eliberarea” din sclavie nu doar în termeni politici și sociali, ci și ca o reafirmare a unor origini pre-creștine sau non-occidentale, în unele cazuri incluzând o orientare către islam. Figuri precum Noble Drew Ali (1886–1929), Elijah Muhammad (1897–1975) și Clarence 13X (1928–1969) au contribuit la fondarea unor mișcări religioase precum Moorish Science Temple of America, Nation of Islam și Five Percent Nation. Aceste mișcări au integrat elemente de inspirație islamică, reinterpretate însă în mod sincretic și distinct față de islamul tradițional, ortodox. Unii dintre afro-americani au considerat că pot găsi adevărata lor identitate de dinainte de sclavie în cadrul acestor mișcări. Celebrul boxer Cassius Marcellus Clay (1942–2016), cunoscut ulterior ca Muhammad Ali, și Malcom X (1925–1965) sunt doi dintre cei mai populari membri ai comunității afro-americane care au aderat la Nation of Islam. Deși caracterul teologic al acestor mișcări moderne este adesea considerat heterodox în raport cu islamul tradițional, ele reflectă totuși interesul semnificativ manifestat de o parte a comunității afro-americane pentru identitatea și discursul religios islamic. Islamul e văzut în aceste medii ca legătura lor ancestrală cu continentul de origine.
În concluzie, Africa întreține o relație istorică profundă cu islamul, religie care, de-a lungul secolelor, a devenit parte integrantă a identității culturale și religioase a numeroase populații africane. Prezența islamului pe continent s-a reflectat nu doar în organizarea socială și politică, ci și în dezvoltarea unor forme specifice de arhitectură islamică africană, precum și a unei bogate tradiții intelectuale și literare cultivate de învățații musulmani africani. Timpul și spațiul nu ne permit să aprofundăm acest subiect. Totuși, este necesar să mai amintim faptul că islamul african nu constituie o realitate omogenă. Diferitele regiuni islamice ale continentului au dezvoltat particularități istorice, juridice și culturale proprii, determinate de contexte locale distincte. Numeroase școli sunnite și confrerii sufite tradiționale, iar mai nou, influența wahhabismului, șiismului și a mișcării Ahmadiyya. Din această perspectivă, Africa contemporană se caracterizează printr-o remarcabilă diversitate a expresiilor islamice, care reflectă pluralitatea istorică și culturală a continentului, dar și legăturile sale cu restul lumii musulmane.
Bibliografie și lecturi recomandate:
Levtzion, Nehemia; Randall L. Pouwels, The History of Islam in Africa, Athens, Ohio University Press, 2000;
Lings, Martin, Viața Profetului Muhammad. Biografia Profetului și originile islamului conform celor mai vechi surse, trad. Teodoru Ghiondea, București, Editura Herald, 2022;
Muhammad, Elijah, Message to the Blackman in America, Phoenix, Secretarius MEMPS Publication, 1997;
Nantet, Bernard, Dicționar de istorie și civilizații africane, trad. Maria Cazancli; Șerban Velescu; Henri Zalis, București, Editura Univers Enciclopedic, 2006;
Østebø, Terje, Routledge Handbook of Islam in Africa, London, Routledge, 2022;
Trimingham, J. Spencer, Islam in West Africa, Oxford, Clarendon Press, 1959.
