O poveste stranie despre căutarea identității, despre raportul dintre planul conștient al existenței și subconștient, este romanul scriitorului palestinian Jabra Ibrahim Jabra, Celelalte camere, publicat în noua colecție de literatură arabă a Editurii Ars Longa, „Alif”. Alif este denumirea primei litere a alfabetului arab, intenția editurii fiind de a găzdui aici traducerile în limba română ale unor opere contemporane de prim rang, produse în spaţiul cultural tributar, într-un fel sau altul, limbii arabe. Coordonatorul colecției este profesorul George Grigore, romanul recent apărut fiind tradus de un colectiv care a absolvit masteratul în specialitatea „Traducerea textului literar – limba arabă” (2008–2010, Universitatea din București). Faptul că textul lui Jabra Ibrahim Jabra a fost transpus în limba română de mai mulți traducători nu constituie o piedică în realizarea unității stilistice. Celelalte camere este, în versiune românească, o narațiune fluentă, captivantă prin doza de mister și neprevăzut, cu parfumul specific poveștii orientale.
De origine siriacă, născut la Betleem, Jabra Ibrahim Jabra (1920–1994) este autorul unei opere literare (romane, poezii, eseuri, traduceri) cu puternică influență în literatura contemporană de limba arabă. Primele sale romane au fost însă scrise în engleză: Peregrinare prin noaptea liniștită (1946) și Vânători pe o stradă îngustă (1960). La vârsta de 50 de ani, în 1970, publică primul roman în limba arabă, Corabia, „o radiografie a lumii arabe după anul de cotitură 1948.” Proza din volumele următoare este axată mai ales pe investigarea psihicului uman, pe reacțiile și situațiile aparent neobișnuite. Stabilit în Irak după 1948, profesor de literatură engleză, Jabra Ibrahim Jabra este unul dintre cei mai reputați traducători în arabă ai operei shakespeariene, versiunile sale fiind considerate superioare celor anterioare. A tradus de asemenea Creanga de aur de James Frazer, Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett, Zgomotul și furia de William Faulkner, Prințul fericit de Oscar Wilde ș.a.
Apărut în 1986 la Bagdad, Celelalte camere se revendică într-o măsură din narațiunile fantastice al căror punct de pornire este analiza limitelor noastre de percepție și înțelegere, pe de alta, din literatura universului concentraționar. Mitul labirintului, spațiul care se multiplică fără finalitate, parcurgerea unui traseu care nu duce nicăieri, ridicolul lipsei de comprehensiune, devenită aproape sufocantă, confuzia de persoane sunt elementele de construcție ale romanului. Autorul indică de la bun început cheia în care trebuie citită „aventura” neagră a personajului său, o aventură fără voie în care observația fină, reacția psihologică în fața neprevăzutului, repetarea mecanică și totala confuzie între planul real și cel subconștient sunt predominante. Într-o veche poveste arabă, un prinț îndrăgostit de o femeie din popor îi dăruiește, după căsătorie, un palat fastuos care are 40 de camere. Într-una singură femeii îi este interzis să intre. Motivul interdicției, cunoscut din basme, se combină neconvențional cu cel al labirintului. Femeia sparge cu barosul ușa camerei interzise și constată că de fapt e un lanț întreg de încăperi. O voce, care poate fi a diavolului, o avertizează să renunțe pentru că nu va mai putea ieși ușor dacă va contiuna să străbată aceste camere. Într-o variantă a poveștii, ușa camerei interzise nici măcar nu e încuiată. Simbolic, această capcană a spațiului multiplicat, a obstacolelor imposibil de prevăzut, trimite la nesiguranța de sine, care odată inoculată prin diverse procedee psihologice, duce la confuzie și chiar la pierderea identității. Treptat, acceptăm ceea ce alții hotărăsc să suntem, ne multiplicăm în funcție de împrejurări pentru a ajunge să punem în paranteză orice certitudine. Și devenim ceea ce ni se spune că trebuie să devenim. Totul, însă, în situații care, pentru a asigura înaintarea narațiunii, sunt bizare, uneori chiar terifiante.
Nimic nu e ușor de localizat în romanul lui Jabra Ibrahim Jabra. Certă este doar impresia de spațiu concentraționar în care personajul este supus unei presiuni psihologice insuportabile. La lasărea serii, într-una dintre piețele mari ale orașului apare un camion în care sunt transportați mai mulți bărbați și femei. Par „mii de măști asemănătoare, nedeslușite”. Toți vor fi duși într-un loc necunoscut. Niciuna dintre clădiri nu are ferestrele luminate. Atmosfera conspirativă pândește pretutindeni iar ceea ce se va întâmpla pare un ritual îndelung pregătit. Luat cu mașina de o necunoscută, bărbatul cu identitate neclară ajunge într-un stabiliment unde este așteptat să vorbească unei adunări care îi cunoaște meritele. Gazdele pot fi membrii unei societăți secrete, cu organizare riguroasă, unde fiecare pas este dinainte calculat, fiecare gest are consecințe nebănuite iar răbdarea și echilibrul psihic sunt puse la grea încercare. Femei autoritare, un fel de ofițeri ai neantului, își folosesc puterea de seducție pentru a-și dirija victima pe traseul dinainte stabilit. Ușile se încuie în urma oaspetelui complet derutat, chipurile care îl conduc au la rândul lor identitate confuză, pot fi una și aceeași persoană multiplicată, de o amabilitate care se dovedește periculoasă, coridoarele și scările nu duc nicăieri, în spatele draperiilor sunt pereți masivi, și nu ferestre, camerele roșii sau albastre seamănă între ele, decorul apare și dispare halucinant, „dincolo”, în curți stranii, se adună mulțimi nedefinite, admiratori veniți la marea întâlnire sau, dimpotrivă, prizonieri care își așteaptă sfârșitul. Nimic nu trebuie să fie clar, îndoiala de sine devine suverană până la pierderea stării de conștiență. Nu contează că bărbatul așteptat de adunare declară că el nu este doctorul Nimr ’Ulwan, că nu a făcut nimic deosebit, care să-l recomande pentru asemenea întâlnire, că nu a scris nicio pagină în viața lui și că nici măcar nu a auzit de doctorul Nimr ’Ulwan. Cum presiunea evenimentelor petrecute într-o singură noapte este pe cale de a se transforma în coșmar, orice se poate petrece, străinul poate fi doctorul respectiv, își poate vedea și studia spectrul, personalitatea lui se poate muta în oricine altcineva.
Celelalte camere este, așadar, în primul rând un studiu al acestui mecanism psihologic al pierderii identității prin exploatarea abilă a îndoielii și a stărilor de confuzie. Dacă nu asistăm propriu-zis la o dramă, dacă unele episoade ale narațiunii au darul de a produce oarecare relaxare în tensiunea nopții de coșmar, nu înseamnă că drama nu există. Amenințarea că ea se va petrece e chiar mai greu de suportat, riscul de a te rătăci și mai ales de a-ți pierde memoria devine, mai ales când îl conștientizezi, insuportabil. Și astfel drama identității s-a instalat. La un moment dat, personajul-narator ajunge să încurce planurile, nu-și mai amintește cine este, poate că e doctorul-savant și are o operă științifică apreciabilă, poate că e normal să fie primit cu atât interes. Sau poate că unul dintre ceilalți este doctorul și i s-a pregătit doar o farsă, cum farse au fost și întâmplările prin care a trecut străbătând ciudatele camere și dialogând cu persoane care, când era sigur că le-a recunoscut, că i-au devenit familiare, că îl vor sprijini, au reacții contradictorii, de natură să pulverizeze totul. Această ambiguitate deschide poarta oricăror interpretări în sensul dorit de autor. Mai ales că într-o carte așezată strategic în calea lui, Substitutul, personajul își găsește povestea propriei vieți.
Spațiul închis a fost întotdeauna propice plăsmuirilor imaginare. Dar când nu mai ai încredere nici în propria imaginație, orice certitudine este spulberată. Așa că, încheiată, povestea poate reîncepe exact din același punct: aceeași însoțitoare necunoscută, același Mercedes alb, același parfum, aceeași ambiguitate și confuzie de persoană.
„Luceafărul de dimineață”, nr. 32 (1012), miercuri, 13 iulie 2011
