Studiu publicat în revista „Leviathan”, Anul II, nr. 1, ianuarie–martie 2019, pp. 5–16
Începând cu jumătatea secolului al XIII-lea și până la jumătatea secolului al XIX-lea, emisfera nordică a pla-netei s-a aflat sub semnul Micii Glaciațiuni sau Micii Ere Glaciare Medievale, o perioadă de timp caracterizată prin scăderi bruște și relativ îndelungate ale temperaturii terestre. Chiar dacă nu există un consens științific în ceea ce privește durata efectivă a procesului, rezultate-le cercetărilor de până acum par să contureze mai degrabă o ipoteză a două segmente temporale distincte în care Europa, Asia și America de Nord au experimentat scăderi dramatice ale mediilor de temperatură anuale, concretizate prin veri mai reci și foarte umede și ierni extrem de dure și geroase.
Astfel, potrivit oamenilor de știință, poate fi identificată o primă fază a Micii Glaciațiuni, al cărei debut pare să fi avut loc în cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea, cel mai probabil datorită cantităților impresionante de particule de dioxid de sulf proiectate în straturile superioare ale atmosferei de erupțiile vulcanilor Samalas (1257) și Quilotoa (1280), care au generat o expansiune a calotei glaciare arctice [1], pe fondul unei activități mai reduse a soarelui [1]. Această fază inițială se va încheia spre sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, când soarele – intrat între timp într-un alt interval de semi-hibernare[2] – va redeveni activ și când planeta va înceta să mai resimtă efectele devastatoare generate de o altă serie de activități vulcanice de anvergură, precum erupțiile vulcanului Kuwae (1453)[3] și a altor doi vulcani (încă neidentificați) în 1458 și 1465. [4] Ca fapt divers, acest din urmă eveniment, confirmat științific în urma analizelor unor probe de gheață din Antarctica, este considerat responsabil, printre altele, de apariția fenomenelor unice, precum soarele de culoare albastră [5] și aerul de culoare galbenă, înregistrate în Italia meridională[4] în ziua de 14 septembrie 1465 și care au dat peste cap festivitățile programate cu ocazia intrării în Napoli a Ipollitei Maria Sforza, viitoarea mireasă a regelui Alfonso al II-lea.
După un scurt interludiu în care temperatura planetară a avut parte de o oarecare redresare, la mijlocul secolului al XVI-lea începe o a doua fază de răcire, care durează aproximativ până la mijlocul secolului al XIX-lea. De această dată, însă, vina nu mai este direct atribuită erupțiilor vulcanice din zona tropicală, ci – în mod direct – unei noi perioade de diminuare a activității solare, în special între anii 1645 și 1715, eveniment cunoscut în lumea științifică drept „Minimul Maunder”[5].
Coincidență sau nu, debutul celei de-a doua faze a Micii Ere Glaciare are loc aproape concomitent cu apariția primei picturi de iarnă propriu-zise, celebra lucrare Jagers in de sneeuw – Vânători în zăpadă a lui Pieter Bruegel cel Bătrân[6]. Evident, fiindcă vorbim deja de anul 1565, apare – oarecum natural – întrebarea: de ce un subiect atât de evident, atât de provocator pentru creativitatea umană, nu a apărut mai devreme în lucrările marilor maeștri?
Răspunsul, fără doar și poate, derivă din faptul că, în Europa medievală timpurie, singurul rol al picturii era să-l preamărească pe Dumnezeu, iar creația artistică era de cele mai multe ori plasată într-un spațiu spiritual, în care natura avea un statut mai degrabă utilitarist, menit să confere plus-valoare semnificației simbolice a subiectului. În plus, în societatea vremii, iarna era o perioadă în care membrii comunităților petreceau cât mai mult timp în casă, departe de intemperiile de afară. Faptul că iarna și manifestările ei invazive afectau mai degrabă negativ viața cotidiană, au redus probabil și apetitul artiștilor de a le imortaliza.
Dincolo de acest plan general, au existat însă și câteva mici, dar extrem de importante excepții. Pentru că, în ciuda faptului că lucrarea lui Bruegel marchează un moment-cheie în istoria artei (și, indirect, în cea a studiilor climatice), ea nu oferă cea dintâi reprezentare a iernii sau zăpezii în pictură. Una dintre cele mai vechi astfel de reprezentări se regăsește într-un medalion de cornișă care decorează una din frescele ciclului Allegoria ed Effetti del Buono e del Cattivo Governo – Alegorie privind efectele bunei și proastei guvernări, pictate în perioada 1337–1339 de Ambrogio Lorenzetti în Sala dei Nove a Palazzo Pubblico din Siena. Parte a unui șir de reprezentări simbolice ale anotimpurilor, medalionul în cauză – dedicat, evident, iernii – uimește prin faptul că înlocuiește tradiționalele reprezentări „de interior” ale lunilor reci, precum tranșarea cărnurilor, pregătirea cârnaților, aranjarea lemnelor în magazii, statul în jurul unei surse de căldură etc., cu imaginea unui bărbat îmbrăcat în straie groase, care ține în mână un bulgăre de zăpadă și care nu pare deloc afectat de ninsoarea care-i cade pe umeri. Iar acest lucru avea loc într-un moment de început al primei faze a Micii Glaciațiuni medievale…
Citește integral mai jos, pdf, click pe link
Rudy Roth, Mica eră glaciară medievală și fascinația iernii în pictura europeană
[1] Această perioadă de slabă activitate solară ce a început în jurul anului 1280 și a durat până în jurul anului 1350 este cunoscută în lumea științifică drept „Minimul Wolf”. [2]
[2] Această nouă perioadă de activitate redusă a avut loc în perioada 1450–1510 și este cunoscută în literatura de specialitate drept „Minimul Spörer”. [3]
[3] Erupției acestui vulcan îi sunt atribuite compromiterea totală a recoltelor din Suedia în acel an, dar și faptul că, timp de trei ani, în arealele asiatic, european și nord-american, copacii au încetat să se mai dezvolte. Efectele devastatoare ale evenimentului s-au resimțit și în China, unde zeci de mii de oameni au murit înghețați și unde, luni de zile după erupția propriu-zisă, s-a înregistrat o anormală și continuă ninsoare timp de 40 de zile succesive în provinciile situate în sudul râului Yangtze. Tot erupției lui Kuwae îi sunt atribuite și cețurile uscate ce au acoperit zidurile Constantinopolelui în lunile aprilie și mai ale anului 1453, dar și cea mai mare foamete care a afectat vreodată imperiul aztec.
[4] Evenimentul este înregistrat și în Germania, fiind menționat în cronica orașului Soest din Westfalia. [6]
[5] Într-un segment de 30 de ani din cadrul aceste perioade sunt observate mai puțin de 50 de pete solare, comparativ cu 40.000–50.000 în perioada modernă.
[6] Iarna anilor 1564–1565 a fost considerată în epocă drept una dintre cele mai lungi și severe de-a lungul ultimului secol.
Poezii de Rudy Roth din noul volum, Toamna imposibilei întoarceri, în curs de apariție la Editura Leviathan, traduse în engleză de Diana Gabriela Radu, click aici.
Blog Rudy Roth, click aici.
Vezi: https://leviathan.ro/revista-trimestriala/
Portalul Editurii Leviathan, click aici.
Cărți apărute la Editura Leviathan și numere din revista „Leviathan” încă disponibile la Librăria „Mihai Eminescu” din București, click aici.
