În cadrul parteneriatului media dintre Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan – Engleză (MTTLC), din cadrul Universității București (Facultatea de Limbi și Literaturi Străine), inițiatoare și director: prof. univ. dr. Lidia Vianu și Leviathan (v. articolul din 29 decembrie 2024, click aici), publicăm traduceri ale masteranzilor pe site-ul leviathan.ro și în revista culturală trimestrială „Leviathan”. Textele încredințate de redacția noastră, majoritatea publicate în revista „Leviathan” sau din volume apărute la Editura Leviathan, sunt diverse: poezie, proză, teatru, reportaj, literatură pentru copii, critică muzicală și curiozități din istoria muzicii, istorie, eseuri etc. Pentru că aceste traduceri sunt la rândul lor un act de creație, vom publica în viitor o antologie a acestora la Editura Leviathan.
Mai jos, studiul istoricului Cristi Rusin, doctor al Facultății de Istorie din București, colaborator permanent al redacției Leviathan, autor al rubricilor În umbra minaretelor (leviathan.ro) și Istorie și sacralitate (revista trimestrială „Leviathan”). Traducere de Elena-Andreea Udrea.

Cristi Rusin
„Sacrul și profanul: Guénon și Eliade”
În anul 1978, Ioan Petru Culianu (1950–1991) publică un volum foarte interesant despre viața și opera mentorului său Mircea Eliade (1907–1986). Lucrarea este bine structurată și reprezintă o introducere excelentă în studiul operei eliadiene, căci autorul nu se limitează doar la prezentarea biografiei și cercetărilor lui Eliade în domeniul istoriei religiilor, ci îi menționează și pe unii dintre scriitorii, savanții, filosofii și gânditorii care l-au influențat. În acest sens, consider că este notabilă o remarcă a lui Culianu făcută în capitolul al IV-lea al volumului (Morfologia Sacrului și Istoria Religioasă), în subcapitolul al II-lea (Sacru și profan) cu privire la existența unor „conexiuni” între gândirea lui Mircea Eliade și cea a lui René Guénon (1886–1951).[1] Ținând cont de această afirmație, îmi propun prin articolul de față să readuc în atenția publicului legătura dintre opera lui René Guénon și cea a lui Mircea Eliade, legătură pe care foarte puțini o cunosc. Demersul meu nu este exhaustiv, ținând cont de faptul că au apărut în trecut câteva studii mult mai detaliate și bine documentate pe acest subiect și îi invit pe cititorii interesați să le parcurgă. [2]
Întâi de toate, se pune o întrebare firească: când și cum a intrat în contact Mircea Eliade cu opera lui René Guénon? Conform lui Claudio Mutti, Eliade l-ar fi menționat pentru prima dată pe Guénon într-un articol despre Rudolf Steiner (1861–1925), controversatul fondator al antropozofiei, articol publicat în numărul din 20 iunie 1926 al revistei „Adevărul literar și artistic”. În articol, Eliade pomenește de Le Théosophisme, histoire d’une pseudo-religion (Teozofismul, istoria unei pseudo-religii), o lucrare a lui Guénon publicată la Paris în anul 1921, lucrare pe care o numește „erudită”. Aceeași carte a lui Guénon este citată de către Eliade în alte două articole din anul 1927 din ziarul „Cuvântul”. Până la acest moment, constatăm faptul că Eliade l-a citat pe René Guénon foarte de timpuriu, la vârsta de nouăsprezece ani, pe când era student la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. Totuși, Eliade nu este primul român care l-a citat pe Guénon. Conform lui Mutti, prima mențiune în scris a lui René Guénon în România a fost făcută în august 1924 de către Nae Ionescu (1890–1940), profesorul căruia Eliade avea să-i devină asistent la facultate. [3] Nu este exclus ca Mircea Eliade să fi auzit pentru prima dată de René Guénon de la Nae Ionescu, dar în același timp se știe că unele cărți ale lui Guénon au circulat prin librăriile bucureștene în perioada interbelică și erau accesibile publicului. Așa ar fi intrat în contact cu opera guénoiniană și alți tineri intelectuali români din aceeași generație, între care Vasile Lovinescu (1905–1984), Mihail Vâlsan (1907–1974), Marc-Mihail Avramescu (1909–1984) sau Anton Dumitriu (1905–1992). Cert este însă că, indiferent cum ar fi intrat în contact cu opera lui Guénon, în anul 1926, la vârsta de nouăsprezece ani, Mircea Eliade i-a citit cel puțin una dintre lucrări: Le Théosophisme, histoire d’une pseudo-religion.

Teozofismul, spiritismul și ocultismul erau fenomene foarte populare în Europa interbelică, inclusiv în România. Mulți intelectuali au fost atrași de scrierile autorilor francezi care le promovau, în special de Allan Kardec (1804–1869), Eliphas Lévi (1810 –1875), Helena Blavatsky (1831–1891), Léon Denis (1846 –1927), Annie Besant (1847–1933) sau Gérard Encausse (1865–1916). Chiar și George Călinescu (1899–1965) îi menționează pe unii dintre acești controversați autori în lista lecturilor depresivului personaj Silvestru Căpitanovici din romanul Cartea nunții, publicat în anul 1933. În acest context cultural, Guénon a devenit popular pentru că scrisese mult despre teozofism, ocultism, spiritism și masonerie, fiind văzut ca un adevărat expert al acestor fenomene pe care le cunoscuse din interior. Trecuse prin mai toate lojile oculte și masonice pariziene, iar într-un final le-a respins, a adoptat islamul și și-a luat numele de Abdul Wahid Yahya. De asemenea, în calitatea sa de metafizician, critic al lumii moderne și restaurator al unei viziuni tradiționale într-un Occident tot mai instabil, opera lui Guénon avea motive serioase să atragă, oferind o alternativă la toate filosofiile și ideologiile de la acel moment.
În decembrie 1934, Marc-Mihail Avramescu, care se afla într-o corespondență activă cu Guénon, fondează o misterioasă revistă despre care puțini au auzit: „Memra. Studii de Tradiție Ezoterică”. Revista, ce a avut o scurtă existență (decembrie 1934–aprilie 1935), a fost singura de influență guénoniană din România interbelică și una dintre primele de acest fel din afara Franței [4]. Întreaga revistă a fost organizată sub oblăduirea spirituală a lui Guénon și cuprindea articole referitoare la toate tradițiile religioase autentice (iudaică, creștină, islamică, hindusă, taoistă etc.), criticând „curentele neospiritualiste și pseudo-ezoterismele” (teozofismul, ocultismul, spiritismul etc.). Mircea Eliade, recent întors din India la acel moment, a contribuit cu articole la revista prietenului său Avramescu. În cele două numere existente din revista „Memra”, Eliade publică sub pseudonim („KRM”) o traducere parțială din limba sanscrită a unei upanișade („Katha-Upanishad”) și un articol despre scriitorul yoghin Sri Arubindo (1872–1950), văzut ca reprezentat al tradiției hinduse. [5]
În anul 1937, Mircea Eliade publică în „Revista Fundațiilor Regale” un articol despre Ananda Coomaraswamy (1877–1947), specialist în arta indiană și apropiat al lui René Guénon. În cadrul articolului, Eliade critică atitudinea ostilă a occidentalilor față de Orient și îl elogiază pe Guénon: „Dacă Occidentul trebuia apărat, apoi în nici un caz nu trebuia apărat împotriva Orientului. Nu de acolo izvorau confuziile spirituale şi patosul antitradiţionalist. A spus lucrul acesta şi l-a demonstrat René Guénon prin 1924–1927, în două din cărţile sale, Orient et Occident (Editura Payot) şi La Crise du monde moderne (Editura Bossard), care s-au bucurat, din nefericire, de o circulaţie restrânsă. Astăzi, după zece ani, lucrurile s-au limpezit. Prin lucrările lui René Guénon, Ananda Coomaraswamy, J. Evola şi alţi câţiva, s-a înţeles că Orientul, departe de a putea fi solidarizat cu patetismul şi antitradiţionalismul modern, nu-şi găseşte corespondenţi, în Europa, decât într-un Aristot, Sf. Tomas, Meister Eckhart sau Dante.” [6] Acest articol despre Coomaraswamy a fost inclus și în volumul Insula lui Euthanasius, publicat în anul 1943, dar cu patru ani înainte, în 1939, Mircea Eliade publică volumul Fragmentarium unde îl menționează din nou pe René Guénon, pe care îl numește „un adevărat maestru”. [7] Această mențiune este notabilă și arată, încă o dată, admirația pe care Eliade o avea pentru Guénon.

După Al Doilea Război Mondial (1939–1945), când Eliade ajunge în Franța, se produce o schimbare majoră în ceea ce privește modalitatea sa de raportare la opera lui René Guénon. Dacă în România părea să fie un guénonian convins, odată ajuns la Paris, Eliade nu a mai recunoscut niciodată în mod public influența lui Guénon asupra gândirii sale și nici nu l-a mai citat vreodată în lucrările sale. Motivul nu este greu de înțeles. Guénon, care criticase, pe bună dreptate, falsa erudiție a europenilor și pretențiile lor absurde de a înțelege tradițiile orientale mai bine chiar decât orientalii, nu era deloc iubit de mediile universitare din Franța. Pentru a-și păstra poziția academică și a avea o solidă carieră universitară recunoscută la nivel internațional, Mircea Eliade a trebuit să treacă sub tăcere orice contacte din tinerețe cu Guénon și cu opera acestuia. Așa se face că în niciuna dintre lucrările sale publicate după plecarea din România (majoritatea de factură științifică) nu-l menționează și nu-l citează pe Guénon. O singură excepție notabilă: volumul Ocultism, vrăjitorie și mode culturale, publicat în anul 1976 în Statele Unite ale Americii. În capitolul al IV-lea al acestui volum, Ocultul în Lumea modernă, după o scurtă trecere în revistă a celor mai importante școli și curente ale ocultismului din Europa și America secolelor XIX–XX, Eliade afirmă: „Cea mai erudită și distrugătoare critică a tuturor acestor așa-zise grupuri oculte nu a fost făcută de un observator raționalist, dinafară, ci de un autor dinăuntrul cercului, inițiat corespunzător în câteva din ordinele sectare și bine familiarizat cu doctrinele lor oculte; în plus această critică nu a fost lansată dintr-o perspectivă sceptică sau pozitivă, ci din ceea ce el numea ezoterism tradițional. Acest critic intransigent și erudit era René Guénon”. [8] În paginile următoare îi dedică un întreg subcapitol unde amintește de celebra sa lucrare împotriva teozofismului și ocultismului, Le Théosophisme, histoire d’une pseudo-religion. Despre aceasta afirmă: „În această carte savantă scrisă sclipitor, Guénon a detronat toate grupările așa-zise oculte și ezoterice, de la Societatea Teozofică a dnei Blavatsky și Papus la numeroasele loji neospiritualiste și pseudorosicruciene. Considerându-se un inițiat adevărat și vorbind în numele tradiției ezoterice veritabile, Guénon a negat nu numai autenticitatea așa-zisului ocultism occidental modern, dar și capacitatea oricărui individ din Occident de a lua legătura cu o organizație ezoterică autentică […] Prin urmare, în numeroasele sale cărți și articole, Guénon nu a încetat niciodată să argumenteze că numai în Orient mai există tradiții ezoterice adevărate, încă vii.” [9] Este foarte interesant că după aproape cincizeci de ani de la publicarea primului său articol în care îl menționa pe Guénon, Eliade păstra aceeași admirație pentru lucrarea Le Théosophisme, histoire d’une pseudo-religion. În ciuda faptului că el nu l-a mai numit pe Guénon niciodată „maestru”, cum făcuse în 1939, și că nu l-a mai citat în opera sa științifică, influența gândirii guénoniene asupra lui Eliade este de necontestat. Din acest motiv, în 1978, I.P. Culianu pomenește de „conexiunea de gândire” dintre Guénon și Eliade. Și poate că nu este întâmplător faptul că I.P. Culianu a făcut această afirmație într-un subcapitol numit Sacru și profan. Se știe că Eliade a publicat în anul 1957 un volum cu acest titlu, dar puțini sunt cei care știu că înaintea sa, René Guénon a publicat un articol în 1950 cu același titlu! [10] Să fi preluat Eliade titlul de la Guénon? Oare asta încearcă să ne transmită Culianu? Rămâne de cercetat.
[1] Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, traducere de Florin Chirițescu și Dan Petrescu, București, Editura Nemira, 1995, p. 92.
[2] Vezi Marcel Tolcea, Eliade, ezotericul, Timișoara, Editura Mirton, 2002; Claudio Mutti, Guénon în România, București, Editura Vremea, 2003.
[3] Claudio Mutti, op. cit., pp. 41–42.
[4] După „Memra”, singura revistă românească de orientare guénoniană a fost „Scrieri și Studii Tradiționale”, revistă editată de Editura Pontifex și coordonată de Florin Mihăescu (1923–2014) și Teodoru Ghiondea (n. 1951), discipoli ai lui Vasile Lovinescu. Revista a avut în total nouăsprezece numere apărute în perioada 2005–2014. De asemenea, Florin Mihăescu este autorul unor articole și studii de mică întindere despre relația dintre Eliade și Guénon.
[5] Claudio Mutti, op. cit., pp. 109–113.
[6] Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, București, Editura Humanitas, 2004, p. 242.
[7] Idem, Fragmentarium, București, Editura Humanitas, 1994, p. 162.
[8] Mircea Eliade, Ocultism, vrăjitorie și mode culturale, traducere de Elena Bortă, București, Editura Humanitas, 2006, p. 70.
[9] Ibidem, pp. 86–87.
[10] Articolul a fost introdus ca un capitol de sine stătător și în prima lucrare postumă a lui Guénon, Initiation et réalisation spirituelle, publicată în anul 1952. Pentru traducerea în limba română, vezi René Guénon, Inițiere și realizare spirituală, traducere de Teodoru Ghiondea, București, Editura Herald, 2023.
Leviathan, Anul VIII, Nr. 1 (26), ianuarie–martie 2025, pp. 74–76

Cristi Rusin
The Sacred and the Profane: Guénon and Eliade
Translated into English by Elena-Andreea Udrea
In 1978, Ioan Petru Culianu (1950–1991) publishes a very interesting volume about the life and the work of his mentor, Mircea Eliade (1907–1986). The paper is well-structured and represents an excellent introduction to the study of Eliade’s work, because the author doesn’t settle for presenting the biography and the research conducted by Eliade in the history of religions field, but also mentions some writers, scientists, philosophers and thinkers that influenced him. To that end, I consider noteworthy one of Culianu’s remarks made in the fourth chapter of the volume (The Morphology of the Sacred and the History of Religion), in the second subchapter (The Sacred and the Profane) regarding the existence of some ‘connections’ between Mircea Eliade’s thinking and René Guénon (1886–1951). [1] Having this affirmation in mind, I set to bring attention once again to the link between René Guénon’s work and Mircea Eliade’s, a link that very few are aware of. My approach is not exhaustive, considering that more detailed and well-documented studies have appeared before regarding this subject and I invite the interested readers to go through them. [2]
First of all, we naturally feel the need to ask: when and how did Mircea Eliade come in contact with René Guénon’s work? According to Claudio Mutti, it’s possible that Eliade mentioned Guénon for the first time in an article about Rudolf Steiner (1861–1925), the controversial founder of anthroposophy, an article published in the June 20th 1926 edition of the „Adevărul literar și artistic” [3] magazine. In the article, Eliade mentions Le Théosophisme, histoire d’une pseudo-religion (Theosophy, the history of pseudo-religion), one of Guénon’s paper published at Paris in 1921, a paper that he calls ‘erudite’. The same Guénon’s book is cited by Eliade in other two articles in 1927 in the “Cuvântul” [4] newspaper. Up until that moment, we notice that Eliade cited René Guénon very early on, since he was nineteen years old and studying at the University of Letters and Philosophy of Bucharest. However, Eliade is not the first Romanian to have cited Guénon. According to Mutti, the very first written mention of René Guénon in Romania was made in August of 1924 by Nae Ionescu (1890–1940), the professor that Eliade was going to assist in university. [5] We’re not ruling out the possibility that Mircea Eliade heard about René Guénon from Nae Ionescu, but at the same time it’s a known fact that some of Guénon’s books could be found in the bookstores of Bucharest in the interwar period and could be accessed by the public. That’s how other young Romanian intellectuals from the same generation, like Vasile Lovinescu (1905–1984), Mihail Vâlsan (1907–1974), Marc-Mihail Avramescu (1909–1984) or Anton Dumitriu (1905–1992), could have come in contact with Guénon’s works too. Yet what we certainly know is that, no matter how he came in contact with Guénon’s work, in 1926, at the age of nineteen years old, Mircea Eliade read at least one of his papers: Le Théosophisme, histoire d’une pseudo-religion.
Theosophy, spiritism and occultism were highly popular phenomena in the interwar Europe, including in Romania. Many intellectuals were drawn by the writing of French authors that promoted them, especially by Allan Kardec (1804–1869), Eliphas Lévi (1810–1875), Helena Blavatsky (1831–1891), Léon Denis (1846 –1927), Annie Besant (1847–1933) or Gérard Encausse (1865–1916). Even George Călinescu (1899–1965) mentions some of these controversial authors in the reading list of the depressing character Silvestru Căpitanovici from the “The Book of the Wedding” novel, published in 1933. In this cultural context, Guénon became popular for having written plenty about theosophy, occultism, spiritism and masonry, being considered a true expert on these phenomena that he had known from within. He had passed through almost all occult and Parisian masonic associations, and he eventually rejected them, adopted the Islam and changed his name into Abdul Wahid Yahya. Moreover, as a metaphysician, a critic of the modern world and restorer of the traditional view in a more and more unstable Occident, Guénon’s work was rightfully appealing, offering an alternative to all philosophies and ideologies at that time.
In December 1934, Marc-Mihail Avramescu, that was actively corresponding with Guénon, establishes a mysterious magazine about which not many heard: “Memra. Studies of Esoteric Tradition”. The magazine, which had a brief existence (from December 1934 to April 1953), was the sole Guénon influence in the interwar Romania and one of the first of its kind outside France. [6] The whole magazine was organized under the spiritual authority of Guénon and included articles referring to all authentic religious traditions (Judaic, Christian, Islamic, Hindu, Taoist and more), critiquing “the non-spiritual and pseudo-esoteric trends” (theosophy, occultism, spiritism etc.). Mircea Eliade, who was recently back from India at the time, contributed with articles for the magazine belonging to his friend, Avramescu. In the two existing editions of the “Memra” magazine, Eliade publishes under a pseudonym (“KRM”) a partial translation from the Sanskrit language of an Upanishad („Katha-Upanishad”) and of an article about the yogi writer Sri Arubindo (1872–1950), seen as a representant of the Hindu tradition. [7]
In 1937, Mircea Eliade publishes in “The Regal Foundations Magazine” an article about Ananda Coomaraswamy (1877–1947), an expert in the Indian art and a close friend of René Guénon. In the article, Eliade critiques the hostile attitude of the Occidentals towards the Orient and praises Guénon: “If the Occident needed to be defended, it wouldn’t need to be defended against the Orient at all. The spiritual confusions and the antitraditional pathos weren’t coming from there. René Guénon said it and proved it between 1924 and 1927, in two of his books, Orient et Occident (Payot Publishing House) and La Crise du monde moderne (Bossard Publishing House), that unfortunately weren’t very popular. Today, after ten years, things have cleared up. Through the papers of René Guénon, Ananda Coomaraswamy, J. Evola and some others, people understood that the Orient, far from being able to be united through pathetism and modern anti-traditionalism, can’t find correspondents, aside from an Aristot, Saint Thomas, Meister Eckhart or Dante. [8] This article about Coomaraswamy was included in the Euthanasius’ Island volume, published in 1943, but four years prior, in 1939, Mircea Eliade publishes the Fragmentarium volume where he mentions René Guénon again, which he calls “a true master”. [9] This mention is noteworthy and shows, once again, the admiration Eliade had for Guénon.
After the Second World War (1939–1945), when Eliade arrives in France, there’s a major change regarding the way he approaches René Guénon’s work. If, while in Romania, he seemed to be a true fan of Guénon, once in France, Eliade stopped admitting out loud the influence of Guénon over his thinking and he never cited him again. It’s easy to understand why. Guénon, who had rightfully critiqued the phony erudition of the Europeans and their absurd pretentions of understanding the Oriental traditions better than the Orientals themselves, wasn’t loved at all by the French universities. In order to keep his academic status and have a solid internationally-acknowledged academic career, Mircea Eliade had to sweep under the rug any contact from his youth with Guénon and his work. This is why none of his papers published after he left Romania (the majority being scientifical) don’t mention or cite Guénon. There’s one noteworthy exception: the Occultism, witchcraft and cultural trends volume, published in 1976 in America. In the fourth chapter of this volume, The Occult in the Modern world, after a brief mention of the most important occult schools and trends in Europe and America from the 19th and 20th centuries, Eliade states: “The most erudite and destructive critique of these so-called occult groups wasn’t made by a rationalist observer, from outside, but by an inside author, adequately initiated in some of the sects and very familiar to their occult doctrines; moreover, this critique wasn’t born from a sceptical and positive perspective, but from what he called a traditional esoterism. This intransigent and erudite critic was René Guénon.” [10] In the next pages he dedicates a whole subchapter to him, where he reminds us of his famous paper against theosophy and occultism, Le Théosophisme, histoire d’une pseudo-religion. After that, he states: “In this academical and brilliantly-written book, Guénon took down all the so-called occult and esoteric groups, from Mrs. Blavatsky and Papus’s Theosophical Society to various non-spiritualist and pseudo-Rosicrucian association. As he considered himself a true initiated member and as he spoke in the name of the real esoteric tradition, Guénon denied not only the authenticity of the so-called modern Occidental occultism, but also the ability of any individual from the Occident to get in touch with any authentic esoteric organization. […] Therefore, in his various books and articles, Guénon never stopped arguing that real esoteric traditions still exist and are active only in the Orient.” [11] It’s very interesting that after almost fifty years from publishing his first article that mentioned Guénon, Eliade kept his admiration for the Le Théosophisme, histoire d’une pseudo-religion paper. Despite the fact that he never called Guénon “master” ever again, like he had done in 1939, and he stopped citing him in his scientific paper, we can’t deny the influence Guénon had on Eliade’s thinking. This is why, in 1978, I.P. Culianu mentions the “thinking connection” between Guénon and Eliade. And perhaps it’s not a coincidence that I.P. Culianu made this statement in a subchapter called The sacred and the profane. It’s well-known that Eliade published in 1957 a volume with this title, but few know that before him René Guénon published an article in 1950 with the same title! [12] Could have Eliade borrowed the title from Guénon? Is this what Culianu is trying to tell us? We have to look into it.
[1] Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, translated by Florin Chirițescu and Dan Petrescu, Bucharest, Nemira, 1995, p. 92.
[2] See Marcel Tolcea, Eliade, the esoteric, Timișoara, Mirton, 2002; Claudio Mutti, Guénon in Romania, Bucharest, Vremea, 2003.
[3] ‘The literal and artistic truth’.
[4] ‘The Word’.
[5] Claudio Mutti, op. cit., pp. 41– 42.
[6] After „Memra”, the only Romanian magazine with a Guénon influence was “Traditional Writings and Studies”, a magazine edited by the Pontifex Publishing House and coordinated by Florin Mihăescu (1923–2014) and Teodoru Ghiondea (n. 1951), disciples of Vasile Lovinescu. The magazine had nineteen editions in total between 2005 and 2014. Moreover, Florin Mihăescu is the author of some articles and short-length studies about the connection between Eliade and Guénon.
[7] Claudio Mutti, op. cit., pp. 109–113.
[8] Mircea Eliade, Euthanasius’s Island, Bucharest, Humanitas, 2004, p.242.
[9] Idem, Fragmentarium, Bucharest, Humanitas, 1994, p.162.
[10] Mircea Eliade, Occultism, witchcraft and cultural trends, translated by Elena Bortă, Bucharest, Humanitas, 2006, p.70.
[11] Ibidem, pp. 86–87.
[12] The article was introduced as an independent chapter and the first posthumous Guénon paper, Initiation et réalisation spirituelle, published in 1952. For the Romanian translation, see René Guénon, Inițiere și realizare spirituală, translated by Teodoru Ghiondea, Bucharest, Herald, 2023.
Leviathan, Year VIII, No. 1 (26), January–March 2025, pp. 74–76
În numărul 4 (33), octombrie–decembrie 2026, care va intra în curând la tipar, la rubrica „Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan – Engleză” publicăm proză de Pușa Roth (din volumul în curs de apariție la Editura Leviathan, Femeia și copacul), Poezii de serai (1) de Urfet Șachir, Cea dintâi aventură a Dochiei și a lui Gebezis de Eric Alexander Roth, grupaje de poeme de Valentin Emil Mușat, Vasilica Grigoraș, Rodica Dascălu. Traduceri de Sorin Lincă, Diana Anton, Ana-Maria Duță, Costina Spînu, Andreea Pintilie – în total, 14 pagini.
La Editura Leviathan a apărut volumul The Adventures of ONE by Pușa Roth, English version by Diana Gabriela Radu, illustrations by Albert Frederick Roth (7 years old, Palma de Mallorca, Spain). Coperta: Rudy Roth. Format 21×21 cm, ediție de lux, cartonată, color – detalii și fragment din volum, click aici.
În pregătire la Editura Leviathan: Cea mai frumoasă fotografie/The Most Marvellous Photograph de Valentin Busuioc, antologie, ediție bilingvă, English version by Ana-Maria Duță, ediție de lux.
Tales of Tzuki by Elena Stoican, English version by Diana Gabriela Radu, color, ediție de lux.
Vezi: https://leviathan.ro/revista-trimestriala/
Cărți ale Editurii Leviathan și revista „Leviathan” (ultimele exemplare) la Librăria „Mihai Eminescu” din București, click aici.
Portalul Editurii Leviathan, click aici.





















