„Adio… septembrie!” de Cornelia Bartels

33
septembrie decupaje cornelia bartels

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsDesigur că ar fi bine să scriu despre echinocțiul de toamnă care abia și-a început viața printre noi și printre copacii pădurilor și florile grădinilor  marcând, începând cu 22 septembrie, venirea toamnei, dar și despărțirea de vară. Este nu numai un fenomen astronomic, ci și unul meteorologic repetat an de an, prelungindu-se până la 21 decembrie, marcând venirea solstițiului de iarnă și așa mereu an de an… Orele stau egal împărțite în talerele timpului ținând balanța anotimpurilor într-un echilibru perfect, pentru o zi. Ziua și noaptea acestei zile de 22 septembrie sunt egale, ca apoi noaptea să înfrunte ziua și s-o trimită mai devreme la culcare, încet-încet acoperind cerul cu întunericul ei apăsător, devenind cu fiecare zi mai lungă și mai misterioasă…

Vara cedează, vrând-nevrând, în fața toamnei și începând cu acest sfârșit de septembrie, an de an își ia rămas bun de la noi întâmpinând toamna cu brațele ei încă verzi – ramurile copacilor rămân înfrunzite, cerul rămâne  albastru, luminat de razele soarelui încă fierbinte până seara târziu. Ultimele nopți ale verii își lasă mantia lor adormită de toropeala adunată peste umerii naturii, ascultând împreună cântecul, și el obosit, al greierilor… „– Cri, cri, cri,/ Toamnă gri,/ nu credeam c-o să mai vii ”…

Așa ar trebui să fie… Dar în acest an vara și-a luat rămas bun de la noi plângând, cu lacrimi de ploaie rece, venită peste noapte. Norii au fost aduși brusc de vânturi reci, îndepărtate și-au acoperit albastrul cerului, și-au întunecat ziua. A fost un rămas-bun trist și înfrigurat. Septembrie a fost alungat pur și simplu fără milă din calendarul anotimpurilor, alungând și oamenii deopotrivă de pe aleile și străzile orașelor… Ploi, vânturi, frig și tristețea nopților grăbite s-au așternut fără milă peste tot,  peste  noi. „Ploua… și numai ploaia da cuvânt”, scria Bacovia, dând cuvânt toamnei: „E toamnă, e foșnet, e somn…/ Copacii, pe stradă, oftează”. Oftate nostalgii…

Desigur că ar trebui să scriu despre poetul nostalgiilor toamnei care, la 17 septembrie, și-ar fi sărbătorit 141 de ani… și, poate, tocmai de-aceea, m-am oprit la un Pastel scris de George Bacovia, ale cărui versuri m-au și inspirat să scriu acest Decupaj: „– Adio, pică frunza / Și-i galbenă ca tine,–/ Rămâi, și nu mai plânge/ Și uită-mă pe mine.// Și s-a pornit iubita/ Și s-a pierdut în zare – /Iar eu în golul toamnei / Chemam în aiurare. // Mai stai de mă alintă,/ Cu mâna ta cea mică./ Și spune-mi de ce-i toamnă/ Și frunza de ce pică…” Adio septembrie, adio vară… un adio mai puțin trist, o despărțire trecătoare, nu atât de dureroasă ca despărțirile vieții, petrecute și sfârșite cu un ultim, ireversibil Adio! Doar anotimpurile ne învață să ne despărțim de ele an de an cu inima plină de bucurie și de speranță în așteptarea viitoarei primăveri, ne învață să ne pregătim pentru o iarnă grea, geroasă și fără milă, care oricum așteaptă să vină, ne învață să o înfruntăm. O lecție de viață repetată…

Ne despărțim de vară cu nostalgia unui anotimp pe care-l așteptăm an de an cu tot atâta bucurie cu care întâmpinăm toamna. Toamna care stă nerăbdătoare la buza acestui sfârșit de septembrie, pentru a ne spune și ea adio septembrie, adio vară! Acum mă aflu eu în pragul unui octombrie, și el grăbit să cucerească natura, să fure frunzele, să coloreze în galben auriu vârfurile copacilor…

În sfârșit, s-a făcut de câteva zile iar frumos afară și octombrie ne-a șters lacrimile ploilor căzute pe obrazul ultimelor zile din septembrie, încheind atât de trist vara, readucând pe cerul din nou albastru soarele. Un alt soare, o altă atmosferă acoperă pământul încă uscat, alte nopți stropite cu lacrimi de rouă… Totul ne invită la un nostalgic remember…  Și-așa mă las cu plăcere învăluită de glasul neînchipuit de frumos al lui Harry Belafonte, care ne invită să încercăm să ne reamintim alături de el, de frumusețea lunii septembrie, când iarba este încă verde, când copacii nu sunt îngălbeniți de toamna aurie… Vă invit cu drag să-l ascultăm împreună, să încercăm să ne aducem aminte cum a fost, poate, în cea mai frumoasă lună a anului… Try to Remember se revarsă melodios, nostalgic, ca un ultim adio, adevărat imn dedicat lunii care ne părăsește… Ascult, ascult cu o mare bucurie fredonând încet melodia binecunoscută. Ni se alătură Nana Mouskouri cu glasul ei melodios… ascultăm și cântăm împreună…

Venirea toamnei aduce cu ea nostalgia tinereții, a culorilor ce se revarsă peste ramuri și flori, a roadelor, a frunzelor ce cad, a iubirilor neîmplinite, a poeziei. „A venit toamna,/ acoperă-mi inima cu ceva./ Cu umbra unui arbore /sau mai bine cu umbra ta”… scria Nichita Stănescu.

Fără să vreau îmi aduc aminte de copilărie, de satul natal, de glasul morii ce cu tic-tacul ei sacadat „umplea acoperișele” caselor și se revărsa pe ulițele satului însoțind scârțâitul carelor pline cu fân, cu gospodarii care se întorceau acasă după o zi de muncă. Și gândurile mă cheamă într-acolo, să zăbovim alături, o clipă, în acest zenit de trecere între anotimpuri. Țin la piept, aidoma unei lire, cumpăna dintre vară și toamnă care, odată, de mult, mi-a împins inima în lumea poeziei, în lumea aceea miraculoasă a versurilor ce prindeau viață și glas din seva suferințelor, a durerilor, a iubirilor și nostalgiilor tinereții, prelinsă și ea printre anotimpuri…

Răsfoiesc nu numai albumul anotimpurilor vieții, ci și paginile păstrate peste ani, încărcate de versurile unor încercări poetice, uitate și abandonate, care mă recheamă acum și mă îndeamnă la poezie… Scriam în poezia Fata dintr-un lemn: „Nici nu mai știu de când/ ți-am părăsit ograda/ satule, lăcaș al copilăriei/ de mult pierdute.// Nici nu mai știu de când/ am rătăcit urma pașilor mei/ umplută de frunze și ploi./ Nici nu mai știu de când/ m-am desprins, plecând în lume/ din turla bisericii dintr-un lemn / topindu-mă,/ aidoma unei statui de ceară.”

Îndrăznesc să recitesc câteva versuri, ca un nostalgic remember târziu, sub ocrotirea unui Adio, sub semnul căruia am început să scriu aceste rânduri, sub semnul unei veri ce s-a dus și-al unei toamne care mă așteaptă, știind că ele au fost, sunt și vor rămâne încercările mele poetice… Îndrăznesc să dau glas unor versuri care, cândva, m-au însoțit și-apoi m-au părăsit, într-un septembrie al tinereții mele poetice… Rechemare târzie, un Adio poetic pe care-l șoptesc acum fără regrete, un adio Ireversibil, așa cum, de altfel, s-a numit și volumul meu de poezie apărut în 2006. „Macină/ macină septembrie/ moleșeala oaselor și-a cărnii/ în nopțile tale umede și reci.// Macină,/ macină septembrie/ goana și urma pașilor mei/ prețuind în cumpăna echinocțiului/ anii adunați cu grijă. //Macină,/ macină septembrie/ cearcănele încă verzi ale frunzelor /aruncate pe-obrazul îngălbenit de vreme.// Macină,/ macină septembrie/ piatra sânilor prea copți și/ arsul lut al pântecului nerodit/ în nicio primăvară.// Și fă-mă peste noapte,/ septembrie,/ vie în soare bună de cules.” …Adio Septembrie… Adio poezie.

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.