La împlinirea celor 55 de ani de la înființare, Teatrul „Ion Creangă” (Decret de constituire – 4 mai 1965) a lansat un proiect editorial menit restituirii unor repere din bogata lui existență și evidențierii importanței în peisajul cultural bucureștean. Prima lucrare din acest program omagial este un Album dedicat actriței Alexandrina Halic, personalitate emblematică a acestei instituții de spectacol pe care o slujește încă de la începuturi cu pilduitoare fidelitate și unde, grație unei binecuvântate longevități, fizicului delicat dar energic, remarcabilelor sale înzestrări interpretative, rigorii și bucuriei profesionale, se regăsește foarte activă pe afiș până în aceste zile de la începutul lui 2021 când și domnia sa, în toamnă, va împlini vârsta de optzeci de ani. Albumul intitulat Alexandrina Halic – Actrița-poveste (editat la Didactica Publishing House) are ca pilon de rezistență un amplu interviu realizat de Ion Moldovan, publicist și scriitor originar din Blaj, cunoscut pentru volumele sale (unele în serii editoriale) alcătuite cu pană de împătimit al artelor scenei și dedicate unor personalități artistice remarcabile. Structurat în 20 de capitole, Albumul urmărește firul cronologic al existenței și carierei actriței. Cititorul este atras de la primele rânduri de firescul, simplitatea cu care aceasta își privește parcursul de viață și artistic, în împletire de suverană detașare și suavă nostalgie, dar raportată neabătută la o scală valorică ce-i este far permanent în plan uman și profesional. O urmărim, rând pe rând, de la copilăria petrecută pe hotarul a două regimuri politice, vegheată de o mamă grijulie, când s-a simțit cuprinsă de pasiunea cititului, sprijin foarte puternic la începutul carierei sale, aflat sub zodia incertitudinilor proprii și ale unor profesori în ce privește viitorul ei de actriță, până la evocarea discretă a traiului alături de soț, actorul Lucian Dinu, de cei doi copii și de nepoții care îi sunt acum spectatori speciali. Aflăm că a descoperit magia teatrului prin universul spectacolelor cu povești, la Radio, unde, încă din studenție, avea să-și cizeleze hotărâtor arta interpretativă alături de „elita teatrului românesc” și unde, va spori ea însăși considerabil zestea teatrului la microfon, de-a lungul anilor,împrumutându-și vocea unor numeroși eroi din marea literatură a lumii „de la Nică al lui Creangă, la Cuore al lui Edmondo de Amicis”.
Pe scenă, povestea sa începe cu rolul unui băiețel de nouă ani, avându-l ca partener pe Marcel Anghelescu, alături de care a înțeles că „teatrul e o continuă școală” în care s-a străduit mereu să fie „o elevă silitoare”. În evocarea ghidată de Ion Moldovan, Alexandrina Halic povestește luându-și răgazul potrivit și căutând fără ostentație tâlcurile drumului în teatrul care a consacrat-o, Teatrul „Ion Creangă”, și căruia, la rândul ei, i-a marcat în chip creator evoluția. Zăbovește mai îndelung, pe drept, la marile sale roluri, dintre care să amintim Micuța Dorrit, primul în care s-a impus printr-o prospețime radiantă, David Copperfield, eroul de zece ani întrupat pe când actrița împlinise 46 de ani, Sfârlă Năzdrăvanul, acel Peter Pan înrudit cu eroi din folclorul românesc, Alice (în Țara Minunilor) ori Pinocchio, „păpușa cea mai copil dintre toate personajele”, pe care l-a întrupat, în două regii diferite, până la 51 de ani, după care, fără a părăsi lumea imaginată de Collodi, l-a interpretat pe Gimmini, conștiința lui Pinocchio. Plăcută la lectură este evocarea unor succese peste hotare, cum au fost turneul-mamut de 110 zile în Japonia, în 1986, unde s-au jucat 80 de reprezentații în 65 de orașe, iar actorii români s-au bucurat la rândul lor de teatrul nipon și de alte tradiții locale, precum sărbătoarea cireșilor ori ceremonialul ceaiului, sau turneele cu Pinocchio, spectacol prezentat în italiană, în țara părintelui literar al personajului, chiar și pe scena celebrului teatru venețian La Fenice. Popasuri generoase, revelatoare deopotrivă pentru personalitatea actriței, sunt și cele legate de colaborarea cu televiziunea și, în ultimii ani, pentru filmul de lung metraj. Profund edificatoare sunt și spectacolele realizate dincolo de scena de la „Ion Creangă” de către actrița care, cum succint remarca cineva, „poate juca orice rol uman, animal sau vegetal”. Mai întâi, la Teatrul din Botoșani, unde Alexandrina Halic a ajuns imediat după absolvirea Institutului de Teatru din București, înainte de a-și clădi cu dăruire și multă dragoste statutul emblematic în Teatrul „Ion Creangă”. Își amintește până azi cum câteva copile născute în acea perioadă au fost botezate cu numele „Oana” sub impresia personajului ei omonim din piesa Apus de soare. Apoi, ca un strălucit ecou peste decenii, aflăm referiri la creațiile sale de mare maturitate profesională, adevărate revelații ale interpretei de-acum septuagenare și, iată, octogenare, dezvăluind iubitorilor acestei arte, pe scenele bucureștene, la Teatrelli, Metropolis, Național, noi chipuri ale virtuților sale actoricești.
Alexandrina Halic desenează parcursul carierei sale îndelungate, dar, cu acea generozitate de care pot face dovada spiritele superioare, nu îi uită pe aceia alături de care a împlinit izbânzile proprii. Creionează nu de puține ori mini-portrete în tușe energice ale oamenilor care i-au marcat activitatea, începând cu primul director al Teatrului „Ion Creangă”, alături de care s-a aflat în spectacole încă din 1961, în capitolul Ion Lucian făcea parte din elita teatrului românesc, pentru a continua cu Cornel Todea, „regizorul meu de suflet”, „erudit, puternic, vizionar”, care a condus 25 de ani această instituție, neuitând meritele regizorului Ion Cojar la impunerea genului de spectacol pentru cei tineri, trecând prin colaborarea cu alți mari regizori, din convingerea că spectacolul de teatru este, în primul rând, „copilul regizorului”. Aflăm numeroase alte considerații menite să aducă nu doar un simplu parfum de amintire, ca pete de culoare, ci să dezvăluie gânduri profunde despre „oameni și fapte peste care, în chip nedrept, s-a așternut tăcerea”. Remarc în acest sens flash-uri puternice precum cele care evidențiază „figura leonină” a profesorului său de la IATC, regizorul Ion Șahighian, rândurile despre „copilul teribil al teatrului radiofonic”, actrița Silvia Chocoș, care i-a fost un mare „reper în carieră”, ori, bunăoară, evocarea Soranei Coroamă Stanca, cu care a lucrat la spectacolul Inimă rece, pe când regizoarea avea optzeci de ani, domnia sa fiind permanent animată de flacăra vie a teatrului în pofida prigoanei comuniste de care a avut parte: „ne cucerea pe toți cu energia ei spirituală și cu o memorie de invidiat”. Nu puține sunt referirile învăluite de delicată prețuire la adresa colegilor actori, de la Genoveva Preda, Mariana Oprescu, Luluca Bălălău, „care deja experimentaseră genul” la vremea debutului său în teatrul pentru copii, până la Anca Zamfirescu, de care o leagă prietenia de o viață, afinități artistice speciale care le țin și astăzi împreună în fața micilor spectatori. „Viața fiecăruia dintre noi e o poveste pe care o înscriem între două coperte. După ce ultima se închide, rămân cei care ne-au cunoscut, cei care ne-au fost aproape, cei care au ținut la noi și pot să o scrie mai departe. Asta încerc să fac, cerându-le iertare celor pe care aș putea să-i nedreptățesc prin uitare sau subiectivism.” În pandant, autorul albumului, Ion Moldovan, reunește o suită de mărturisiri despre Alexandrina Halic venite din partea unor artiști alături de care a lucrat sau a unor importanți conicari de teatru, menite desigur să întregească „povestea” actriței în „povestea” teatrului.Toate acestea, în desfășurarea faptelor artistice evocate, alcătuiesc un tablou pe verticala și pe orizontala vieții teatrale și culturale ca viguroase jaloane pentru o cronică a timpului pe care i-a fost dată să îl trăiască, să îl înțeleagă pentru propria conștiință și pentru adevărul artei sale. Descoperim în lunga confesiune a actriței constanta personalității sale, pe care și-a clădit vasta galerie de roluri – acel fond de temeinicie pe care a știut atâte de bine să îl valorifice, ca pecete a unui stil care „rimează” cu arta ei, traversată de „un fior simplu, sincer, cald, atrăgător”, cum considera criticul de teatru Doina Modola în Prefața minuțios elaborată. Non multa sed multum, aș zice. Alexandrina Halic nu oferă prea multe amănunte ale întâmpărilor artistice și din viață, dar ceea ce afirmă simți că este esențial, generator de lumini care pot deschide piste de meditație pentru cititor și, de ce nu?, poate chiar pentru unele cercetări în domeniul teatrului.
Se spune că, dacă nu ai interpretul principal, să nu te apuci să montezi cutare sau cutare mare piesă. Mutatis mutandis, nu poți să pretinzi că ai făcut un album dacă nu ai ilustrația potrivită. Din fericire, în cazul acesta, suntem în fața unei lucrări care impune apreciere exact din acest punct de vedere și își justifică pe deplin titulatura, anume, cuprinde un bogat material vizual, de bună calitate grafică și tehnică a paginării: scene din spectacole, instantanee din repetiții și turnee, imagini de viață cotidiană, extrase de presă , programe de spectacol… Prin aceasta, Albumul devine un instrument documentar și mai valoros, un mijlocitor meșteșugit către sufletul și mintea lectorului. Este judicios valorificat aici un material prețios din arhiva Teatrului „Ion Creangă” și din arhiva personală a actrițelor Alexandrina Halic și Anca Zamfirescu, sporit prin contribuția UNITER, Teatrului Național din București, Teatrului Metropolis și Teatrelli. Remarcăm deopotrivă Anexa cu spectacolele în care a jucat Alexandrina Halic, cuprinzând distribuția acestora pe roluri (ceea ce este omis câteodată astăzi chiar din caietele-program de sală!!!!), echipa de realizatori, data premierelor.
Viața mă „ajută” să fi cunoscut nemijlocit o parte din activitatea teatrului pentru copii și tineret, ca spectator-copil, apoi însoțindu-mi copiii și nepoții la spectacole, iar, în chip mai aplicat, cu interes profesional, ca jurnalist. Norocul mi-a surâs și am avut, de asemenea, privilegiul de a o avea invitată pe Alexandrina Halic în studiourile Radio România Cultural pentru o amplă emisiune-portret în 2016. Așa încât pot spune că multe dintre zonele sale de mărturisire nu îmi erau necunoscute. Dar trebuie să mărturisesc: în pofida acestor antecedente, am citit cartea „pe nerăsuflate”, nu am putut să o las din mână până ce nu am întors și ultima ei filă. Vă îndemn să împărtășiți și dumneavoastră, stimați cititori, plăcerea acestei lecturi bogate în fapte, gânduri, simțire, transmise direct și emoționant.
