”Amărăciuni din epoca de aur (1)” de Florentina Loredana Dalian

764
Florentina Loredana Dalian rubrica leviathan.ro scoala in epoca de aur

ganduri dulci amarui florentina dalian rubrica leviathan.roParticiparea la proiectul ”Zâmbete din epoca de aur” mi-a adus în memorie și amărăciunile acelei epoci. Așa cum le-am trăit, cu bune, cu rele. Dar cu un anume gen de solidaritate, pe care, acum, tot mai rar o găsești. Ca orice orânduire, a avut parfumul ei, culoarea ei (fie și cenușiu închis), iar amintirile și senzațiile se amestecă în creuzetul bagajului emoțional. Oricum ar fi, oricum ar fi fost, de copilărie și tinerețe îți amintești cu drag. Nici orânduirile, nici dictaturile nu pot distruge complet candoarea unui suflet tânăr. Atâta doar că, uneori, pe suflet se mai pun niște riduri.

Cel mai mare ștab. Întrebare, în clasa I, adresată bobocilor de tovarășa învățătoare: ”Copii, voi știți cine este tovarășul Nicolae Ceaușescu?” Clasa – bâtă. Eu n-am suportat să fiu bâtă; mi-a plăcut să știu și să arăt că știu. Mâna pe sus. ”Spune, Loredana!” ”Tovarășul Nicolae Ceaușescu e cel mai mare ștab.” Învățătoarea schițează un zâmbet, apoi ne explică ce-i ăla un conducător iubit. Noi pricepem tot. Când se întâlnește cu mama, îi spune, amuzată, răspunsul meu. Auzisem cuvântul și îl asociasem cumva. Nu știam ce-i ăla ștab, dar știam că Tovarășul e cel mai mare. Bine că n-am zis: ”cel mai mare știulete”.

Omul-clorofilă. Tot ca să mă dau deșteaptă, adică enervată de faptul că nimeni nu răspundea, am sărit cu răspunsul inteligent și-n clasa a cincea, când profesoara ne-a predat despre clorofilă. După ce ne-a explicat de-a durut-o în gât despre clorofilă și procesul de fotosinteză, în loc să-și pilească o unghie, s-a trezit cu întrebarea indiscretă: ”Așadar, copii, omul are clorofilă?” Păi nu erau decât două variante – da sau nu – ce întrebare ușoară! Am ales varianta perdantă, spre indignarea profei: ”Aaaaaa, Loredana, mă vezi pe mine verdeeeee?” Puțin a lipsit să zic iarăși ”da”. Culmea coincidenței, era îmbrăcată într-o rochie verde de sus până jos. Și la față se cam înverzise, după ce mi-a auzit răspunsul. Dar, deși tovarășa era ambalată în verde crud, am reținut o dată pentru totdeauna că nu, omul n-are clorofilă. Chit că, la vremea aceea, n-ar fi stricat să te poți hrăni prin fotosinteză.

Sanitarii pricepuți. Într-a opta, nedreptatea doctorului, în cârdășie cu directoarea, care au scos echipa ei pe primul loc, făcând echipei mele o nedreptate flagrantă. M-a luat rezervă, împreună cu echipa câștigătoare, la următoarea etapă (cea județeană). M-am și bucurat, văzând cum se încurcau îngrămăditele, dar fierbeam pe margine când vedeam că știu răspunsurile. La un moment dat, a vrut să facă o schimbare, înlocuind pe una din ele cu mine. M-am înțepenit mai ceva decât catârul pe picioarele dinapoi și-am zis tare și apăsat: ”Nu mă duc!”, asumându-mi toate represaliile. Când a încercat să mă forțeze, recurgând la amenințări, m-am uitat în ochii ei și i-am spus cu dicție: ”Tovarășa directoare, mă puteți obliga să intru, dar nu mă puteți obliga și să dau răspunsurile corecte”, dându-i de înțeles că aș fi răspuns exact de-a-ndoaselea. Nu și-a asumat riscul. Ceea ce m-a bucurat. Nu m-ar fi lăsat inima să spun prostii. E, asta-nseamnă să fii profesor și să nu cunoști psihologia elevului!

Scăunelul. Eram sanitar priceput, în plus, elanul meu de a face bine mă îndemna să mă fac doctoriță, dacă s-ar fi putut și de oameni, și de animale. Noroc că mi-am dat seama la timp că nu-i de mine. Într-o atare profesie, mila trebuie atent dozată, or la mine e cam prea în exces. E drept că mă străduiesc s-o maschez, uneori sub aspectul unei durități care, pe cei mai superficiali sau care nu mă cunosc destul, i-ar putea face să creadă că n-am inimă. În realitate, nu sunt în stare să scot colții-babei din pernuța unui cățel din haita pe care ne-a dat-o Dumnezeu la serviciu, de teamă că s-ar putea să-l doară când trag. Când vine câte unul șchiopătând la mine, cu lăbuța întinsă, să-l ajut, strig cât mă ține gura: ”Gheorghițăăăă, vino să scoți ghimpii câinelui!” Da, la intermediere mă pricep de minune.

Prin clasa a zecea, la internat, țipetele de durere ale unei colege de cameră ne-au trezit în toiul nopții. Urla că o doare în zona pieptului și a stomacului și că nu se poate mișca. Cu toate că-mi venea să-i trag una să n-o mai aud, în timp ce majoritatea colegelor își astupaseră urechile cu perna, eu am încercat să fac ceva. Așa cum nu suport să tac, nu suport nici să nu fac. M-am dus repede la ușa camerei pedagogei și am bătut, la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare, cu pumnii, cu picioarele, am strigat. Până am înțeles că  tovarășa pedagogă nu dormea în cămin, așa cum prevedea fișa postului, ci, după ce ne dădea nouă stingerea, își făcea somnul de frumusețe în patul ei de acasă. Sau, mă rog… Întorcându-mă în cameră, am constatat că bolnava nu era deplasabilă pe propriile-i picioare, așa că nu aveam decât o variantă: s-o transportăm noi, cum om putea. Cum însă, atât eu, cât și colega de cameră care se arătase dispusă să meargă la spital în toiul nopții, eram două sfrijite, am înțeles că trebuia să cer ajutor. M-am prăvălit apoi pe scări, de la etajul I, până în hol, unde se afla paznicul. I-am spus problema, mi-a zis că nu are cu ce să mă ajute (ce telefoane, ce taxiuri, ce salvări?!), nici din post nu putea pleca, și atunci l-am rugat (ba, cred că mai degrabă i-am ordonat), să meargă pe palierul băieților (unde noi, fetele, nu aveam voie și nici prin cap nu ne-ar fi dat că am putea să călcăm), să-l scoale pe Nicu Stanciu, un elev cu un an mai mare, de la mine, din Munteni, să-l pună să ne aștepte în hol, că plecăm la spital. Ne-am echipat ca la armată, pe colega bolnavă n-am mai îmbrăcat-o, doar i-am aruncat un palton peste pijama și am plecat cu ea la spital. Am dus-o cu ”scăunelul”, adică forma aceea de împletire a mâinilor a doi oameni, care ei îi permitea să stea așezată, ținându-se de gâtul celor care o cărau. De la liceu până la spital, o distanță destul de mare, care atunci mi s-a părut interminabilă, prin ger, în toiul nopții, pe întuneric (de unde becuri?), cu nici țipenie de om pe stradă, am cărat-o numai astfel. Nicu, dacă îl făcuse Dumnezeu bărbat, a stat scăunel în permanență, iar eu și colega ne schimbam la intervale regulate de timp. Nu știu cum ne-am descurcat, niște copii de la țară (nici nu știu dacă mai făcusem drumul până la spital), cum am dat de ”Urgențe”, cum i-am băgat pe medicii de gardă în alertă (oricum, dacă tupeu n-am prea avut, pe voce m-am bazat întotdeauna), cert e că acea colegă a și fost dusă de urgență pe masa de operație. Mai știu doar că un medic a venit la noi, în timp ce moțăiam pe o bancă, să ne spună să ne întoarcem la cămin, că acum colega noastră e în afară de orice pericol. Și n-a uitat să adauge: ”Foarte bine ați făcut că ați adus-o, dacă o lăsați până dimineață, nu se știe ce s-ar fi putut întâmpla.” Făcuse peritonită.

Slobozia, 28/29 octombrie 2015

Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.