Desigur că fiecare dimineață începe cu o rugăciune spusă în gând, uneori în liniște și cu sfială, alteori în grabă și cu mici cruci repezite peste piept. Știam de la un preot bătrân că e bine să-mi fac cruci mari care să-mi brăzdeze coșul pieptului și să ajungă până sus la frunte și-apoi până jos, la buric. Să-mi acopere trupul cu semnul ei sfânt și plin de credință, ca să port liniștea și lumina binecuvântării ei cu mine. Și cu capul plecat, a smerenie… Știam toate astea și totuși nu le luam decât uneori în seamă, când eram singură cu mine, în liniște… Dar, de cele mai multe ori, mă sculam târziu, grăbită să rezolv unele și altele… că ziua e și-așa scurtă… iar eu nu-mi permiteam să o mai scurtez cu asemenea momente de pioșenie, de ceremonii. O făceam în grabă, dar cu gândul și cu sufletul adânc pătruns de importanța și puterea crucii, atât de necesară și de drag mie… Îmi recunosc greșeala și așa sper să fiu iertată pentru greșelile mele făcute cu voia și fără voia mea…
Azi am întâmpinat ziua ceva mai devreme ca de obicei și nu neapărat, pentru că aveam ceva special de rezolvat. Nu. Soarele a fost cel care mi-a deschis ochii, aruncându-și lumina printre perdelele lăsate și m-a chemat afară. Apăruse, așa, dintr-o dată, în această dimineață, după multe zile de vânt și de ploaie. Urâtă vreme care te face posac, trist, nostalgic… Și-atunci amintirile nu te lasă în pace. Te năpădesc, se cuibăresc în spatele ochilor deschiși și nu-ți mai regăsești liniștea decât seara târziu, când oboseala își cere din nou drepturile pentru o noapte de somn… Și, așa, aproape în fiecare zi. Nici nu mai ai timp să trăiești ceva nou, ceva special, care mai apoi să constituie o altă amintire care merită să o păstrezi pentru mai târziu. Pe care să o lipești de celelalte altele trăite în copilărie, în tinerețe, oricând și oriunde. Multe amintiri păstrate cu atâta grijă… Ajunsă la o vârstă în care nu-ți mai poți croi vise pe care să le trăiești cu speranța într-un viitor nemaipomenit, nemaitrăit… te bucuri de fiecare nouă izbucnire și zvâcnire a inimii. Tresalți de bucurie. Ești fericit. Îmi vin în minte vorbele marelui Nichita: ”Tot ce am trăit în zadar, s-a făcut zid, tot ce am înțeles, s-a făcut fereastră”. Doamne, câte ziduri nu s-au ridicat în jurul meu, copleșindu-mă, și câte ferestre nu s-au deschis în fața mea, lăsându-mă să respir adânc aerul ce năvălea curat peste mine.
Citesc că nu e bine să trăiești în trecut. Carpe diem! Ușor de spus… dar nu e deloc simplu de aplicat, mai ales atunci când zilele, de la o vreme, se petrec atât de uniform, atât de neschimbate. Încerci să-ți înțelegi noua viață, dar cu greu mai ai curajul să deschizi o nouă fereastră. Te lași înconjurată de ziduri, unele transparente, altele dure, din piatră, din beton, un meșter Manole al sorții te zidește și tu te lași zidită. Trăiești între pereții și ferestrele pe care ai fost în stare să le construiești în jurul persoanei tale… Trăiești pe scena cu decorul ales de tine și după un scenariu scris tot de tine. Lucrul esențial este să-ți deprinzi mintea să înțeleagă și să vegheze inima, ca să poți supraviețui, ca să nu mori…
Ivirea soarelui pe un cer albastru ca lacrima care alungă griul uniform din jurul tău, este ca o chemare la făcut ceva deosebit, ceva nou pentru acel început de zi, început de primăvară. Urmăm pilda ei, a primăverii… Numai așa existăm… Carpe diem! își recapătă rostul…
Și ziua am început-o cu adevărat bine.
Mă aflam, aici, în curtea din jurul blocului, cu picioarele adânc înfipte în iarba verde care s-a păstrat verde, după o iarnă rece și neprietenoasă. Observam firele de iarbă, iar ele îmi răspundeau cu priviri sclipitoare… Era un joc luminos care se desfășura în iarbă. Picăturile de ploaie rămase de cu seară, printre ele deveniseră adevărați licurici, adevărate stele sclipitoare căzute în iarbă… Stăteam dreaptă, cu picioarele bine înfipte în iarba proaspătă a acestui început de primăvară. Mă fascina imaginea ei luminoasă și am rămas mult timp cu privirea ascunsă între firele de iarbă verde…
Dar ochiul minții nu mă lasă niciodată în pace să respir de bună zi, de bună dimineață, și-mi readucea în memorie, sub pleoapa gândurilor, alte zile și alte întâmplări petrecute cândva, demult, poate acum patruzeci și trei de ani…
Tocmai azi, când în acel 4 martie 1977, pământul nu a fost la fel de liniștit ca acum. Și-a scuturat obosit și supărat umerii, și-a făcut cunoscută prezența într-un mod tragic, de neuitat. Nu a fost într-o dimineață, a fost într-o noapte, după ora nouă seara, când noi ne pregăteam de culcare… Îmi aduc perfect aminte și parcă simt mișcarea verticală, orizontală a blocului, a ușilor, a clădirii, a camerei în care mă aflam… Și parcă aud gemetele pereților și strigătele oamenilor. Pentru o clipă, parcă totul este aievea, aici, acum, după atâția ani. Și amintirea noastră cea de toate zilele se desfășoară ca un omagiu pios adus acelor minute care au zguduit pământul…
Nu eram pregătiți de o asemenea mișcare a pământului, de un asemenea cutremur… Nimic nu ne avertizase că o să vină, că ceva are să se întâmple. Stăteam cu mama în fața televizorului alb-negru și urmăream, pe unul din cele trei programe existente, un spectacol. Era o seară muzicală. Era un eveniment rar, într-o lume dirijată de alte criterii de existență la care, cu voia sau fără voia noastră, ne supuneam. Se transmitea o operă, cred că Norma de Bellini; iar nouă ne plăcea foarte mult muzica de operă. Tata, obosit după o zi de muncă, se culcase. Fetele erau și ele cu noi, cea mică în brațele mamei, moțăind alene, iar cea mare alături de mine. Rar se dădeau asemenea spectacole la televizor și momentul trebuia savurat în liniște, cu bucurie, împreună. Ocupaserăm cele două fotolii albastre, largi și încăpătoare din sufragerie și parcă ne simțeam în loja unei săli de operă. Când, deodată, ceva a întrerupt bucuria muzicii care se străduia să umple camera… De-afară se strecura un vuiet surd, amenințător care ne-a făcut să deschidem ușa de la balcon și să ascultăm mesajul pământului venit, așa, deodată, de departe, din adâncuri. Era ca un geamăt al pământului pe care l-am înregistrat cu sentimentul straniu că nu mai avem nimic de făcut, decât să așteptăm ce decide el cu noi. Acum ne transmitea mesajul lui amenințător… Cumplit moment. Cerul avea o culoare violetă, stranie, care a încadrat cerul întunecat al nopții ce abia se așternea. Am luat copilele în brațe, protejându-le, l-am sculat pe tata și ne-am adunat între ramele ușilor din apartament. Ele ne dădeau sentimentul siguranței… Cât decât. Nu am părăsit apartamentul. Scara blocului scârțâia din toate încheieturile și era plină de oamenii de la etajele de mai sus, speriați, agitați, în pijamale, care alergau în jos. Afară. Toți voiau afară, în aer liber. Sub cerul liber și mai puțin amenințător. Peste tot oamenii își arătau spaima alergând pe stradă, zgomotele se suprapuneau. Luminile s-au stins, doar mașinile mici mai păstrau motoarele în mișcare și luminau cât de cât strada… și televizorul și-a întrerupt brusc transmisia… Întunericul a lăsat loc spaimei… Tot coșmarul a trecut după câteva minute care au însemnat clipe atât de grele, de neuitat… care s-au întipărit în trupul și în sufletul nostru, care au îndoliat atâtea familii și au distrus atâtea case… au pus capăt atâtor vieți.
Și tocmai azi, aici, acum, în această zi plină cu soare, cu un cer albastru ca lacrima îmi readuce, pentru câteva secunde, lacrima spaimei de odinioară… Ah, amintirea noastră cea de toate zilele, când se sfârșea în mine Duhul meu de om care a supraviețuit ca printr-o minune, de mi-am adus aminte de toate astea. Amintirea acelei zile de neuitat care a marcat cu doliu, cu plâns, cu durere, viața noastră pentru totdeauna. Sufletul nu a vrut pentru o clipă să se mângâie, să se lasă mângâiat de razele soarelui care reapăruse după atâtea zile de ploaie, de cer întunecat și gri…
Mönchengladbach, Germania
