Așa își dorea scriitoarea Georgeta Mircea Cancicov să-și intituleze cartea cu amintirile sale despre George Enescu. În desele noastre întâlniri, pe parcursul convorbirilor avute, care se prelungeau uneori până-n miez de noapte, amintirile zilelor scriitoarei petrecute în preajma marelui compozitor se rostogoleau mereu printre alte multe prețioase aduceri-aminte. Reînviau și ne invitau să petrecem împreună acele momente de neuitat. Nu mai știu dacă a apărut vreodată cartea! Dar știu că toate aceste întâlniri cu distinsa scriitoare au avut loc între anii 1975–1981. Au rămas pentru mine adevărate, prețioase momente pe care le voi păstra mereu la fel de vii și de emoționante. Chiar se înfiripase între noi o respectuoasă, sinceră prietenie, sentiment pe care-l mai păstrez și azi în toate aducerile mele aminte.
Și tocmai acum, când s-a ridicat cortina de pe scena Ateneului din București și se vor deschide sălile pentru a găzdui concertele Festivalului „George Enescu”, reîntâlnirea noastră este binevenită. Este ca o chemare a neuitării peste timp. Cortina se ridică, îmi iau locul în loja sufletului rezervată pentru noi și mă pregătesc să reascult cele povestite de Georgeta Mircea Cancicov despre marele compozitor, să retrăim amintirile zilelor alături de Enescu… Mă grăbesc să decupez textul convorbirii noastre apărut în revista „Flacăra” din iulie 1981.
În odaia înghesuită într-unul din blocurile vechi ale Bucureștiului, aflat în plin centru, încins de căldura unui sfârșit de iunie torid, mă întâmpină o atmosferă de liniște și mister. Paradoxală lume, la numai câțiva metri deasupra aglomerației citadine de pe Calea Victoriei, acasă la scriitoarea Georgeta Mircea Cancicov. De multă vreme și-a regăsit aici deplina liniște, zăbovind mai tot timpul asupra manuscriselor sale, adăugând, corectând, rotunjind fraze. Singura neliniște rămâne cea dinlăuntrul ei, nelăsându-i tihna odihnei, îndemnând-o mereu să lucreze, să scrie. Autoare a cărților Poeni, Moldoveni, Dealul Perjilor, Pustiuri, Călătorul, Amurg sau Îndrăgostitele, Georgeta Mircea Cancicov surprinde în romanele sale momente din viața satelor și a târgurilor moldovene, a ținuturilor natale.
Pe masa de scris, veioza, de un farmec deosebit, stă aprinsă zi și noapte, adăugând odăii un plus de mister. O lumină difuză, irizantă se așterne peste manuscrisele de pe masă, rânduite într-o ordine știută doar de stăpâna casei. Nimeni nu are voie să le schimbe locul. Alte cărți au ajuns la punctul final, așteptându-și editorul: Marea fantezie (dedicată lui Eminescu), Insula țapilor (o morală la adresa lumii literare), Cliffsaide (roman de dragoste), Pacea de la Buftea (roman istoric de mai mare întindere)… „Omul scrie fiindcă are plăcerea să scrie – ne mărturisește scriitoarea, justificându-se parcă. Dar acum nu mă mai pot lupta pentru ca volumele mele să vadă și lumina tiparului. Viața asta așa de dinamică îți anihilează din ambiție și entuziasm” …Și o undă de regret și tristețe se aștern pe chipul ei, altfel mereu vesel și luminos. „Când mă gândesc că sunt aproape doi ani de când am depus un manuscris la Editura Cartea Românească…” Urmează o clipă de tăcere. Se întrerupe brusc firul discuției, apoi continuă cu o voce obosită: „Nu mai pot hrăni nicio nădejde pentru cărțile celelalte.”. Iar una dintre „cărțile celelalte” este și volumul de scurte povestiri, avându-l ca erou pe George Enescu. Știam că lucrează la această carte, dar nu știam dacă e încheiată. Ne interesa cu atât mai mult cu cât tipărirea acestui volum în acest an când sărbătorim centenarul nașterii marelui compozitor și muzician român [1981], ar fi întemeiată.
„Desigur că e terminată. Povestirile mele sunt secvențe ale vieții petrecute în preajma lui Enescu, în familie, casa mamei fiind deschisă mereu muzicienilor, ea însăși fiind o bună pianistă… Momente din viața de la Bacău, Iași, Tețcani, Poeni… Amintirile zilelor de atunci. Nu inventez nimic, cum mai văd că se grăbesc unii să spună ce vor despre Enescu, profitând de lipsa unei cărți biografice bine documentate care să pună la punct avalanșei de informații ocazionale. Atâta vreme cât nu s-a publicat la timp marea carte Enescu, fiecare își poate aminti ce vrea sau inventa amintiri.”
– De când îl cunoașteți pe George Enescu?, îndrăznesc să rup tăcerea…
Răspunsul vine prompt, ca dintr-o suflare:
– Din copilărie. Mama ne ducea la toate concertele lui de la Paris, unde urmam colegiul. Era în anul 1908, apoi în Moldova anului 1911, mergeam la toate concertele lui de la Bacău. Nu era ușor lucru să ajungi de la țară la Bacău. Era o adevărată expediție pentru care ne pregăteam cu multe zile înainte. Pregăteam trăsura, caii… Dar niciun efort nu era prea mare ca să-l poți asculta cântând pe Enescu.
Depănând șirul amintirilor ne oprim pentru o clipă la Roman, în anii 1913–1914, când Crucea Roșie din România a organizat un concert cu George Enescu, „acompaniat” de doi copii: interlocutoarea noastră la vioară și sora sa, Piereta, la violoncel. Aflăm, printre altele, că lui Enescu îi plăcea să cânte alături de copii sau pentru ei. Îi plăcea să vorbească tinerilor. Și era ascultat cu venerație și emoție.
„Ambiția lui, adică unul din gândurile lui bune, era, așa cum am mai scris și în Amurg, să deschidă o sală de concert pentru copii talentați, unde aceștia să se poată obișnui cu publicul, cu sala, cu scena, scăpând de trac. Iubea și încuraja întotdeauna pe cei talentați. Era zgârcit doar cu el însuși. Își făcea cu greu un nou frac, socotind asta un lux, dar de ajutat ajuta întotdeauna un străin, cu o mare și nobilă generozitate.”
– Dumneavoastră i-ați fost elevă?, îndrăznesc să aflu.
– Nu pot spune asta. Se ocupa și de pregătirea mea muzicală, mă asculta deseori cântând, sau mă acompania la seratele muzicale din familie, dar profesor de vioară mi-a fost Socrat Baruți, unul dintre elevii lui, foarte apreciat de maestru, un bun violonist.
Sertarele adânci ale mobilierului vechi din cameră tăinuiau, credeam noi, documente, scrisori, fotografii, manuscrise ce au aparținut lui Enescu, atât erau de pline. Aproape că nici nu se puteau închide bine… Am dat glas gândului și bănuielilor mele și am primit răspunsul: „Cum să le păstrez aici? Să nu uităm că au trecut peste noi două războaie și războaiele încurcă totul. Nu țin cont de nimic. Toată corespondența noastră a rămas într-o cutie de lemn pirogravat, în casa de la Bacău…”
– Cum era omul Enescu?, mai întreb. L-ați cunoscut din fragedă copilărie. Apoi adolescentă și, în cele din urmă, scriitoarea Georgeta Mircea Cancicov au rămas devotate prietene lui Pinx, cum îl numiți pe Enescu în cărțile dv.
– Pinx îi spunea soția sa, Maruca Cantacuzino și întreaga familie, și prietenii apropiați. Am rămas prieteni până la plecarea din țară… Cum era? De o sublimă și înaltă modestie. Deseori era obosit, taciturn și preocupat de muzica lui. Atunci nimeni nu-l deranja, i se citeau gândurile pe chip. Era mai capricios, mai ursuz. Dorea liniște. Dar când era bine dispus, redevenea cuceritor. Parcă se descătușa ceva în el.
– Ce ne mai puteți spune despre cartea dv. dedicată lui Enescu?
– Întotdeauna când scriam, căutam să fiu cât mai aproape de cele povestite. Acum, la vârsta mea respectabilă, toate amintirile au o limpezime de cristal, sunt teribil de vii, de prezente. Deși am terminat-o, mereu mai vreau să adaug cea. Mereu am impresia că nu am scris tot ce știu, ce am cunoscut. Nu vreau să fie o carte cu pretenții. Vreau să fie fără exagerări, scrisă cu sufletul. Cum altfel aș putea scrie despre Enescu?! Este cartea vieții mele, pe care aș intitula-o Amintirile zilelor…
Răsfoim câteva din filele manuscriselor cărții. Citim printre rânduri: „…toți tăceau ascultându-l pe Enescu, stând pe loc, oprindu-se din mers. Liniștea vorbelor lui semăna cu Sonata Kreutzer în amurgul dulce și lin, și apoi cu toții urcau dealul domol.” Sau: „Din memoriile lui Maurice Paléologue, care a fost mult timp ambasador în marea Rusie. „Din fericire, scrie Paléologue, iată că apare pe scenă violonistul Enescu. După ce a parcurs cu privirea întristată sala aproape goală, el se apropie de podium spre fotoliile pe care le ocupam jos, în colțul orchestrei, ca și cum ar fi voit să cânte numai pentru noi. Niciodată admirabilul virtuoz român, demnul emul al lui Eugène Ysaÿe și Fritz Kreisler, n-a produs asupra mea o impresie atât de vie prin cântul său simplu și larg, capabil de ondulațiile cele mai delicate și avânturile cele mai tumultuoase. O fantezie de Saint-Saëns pe care el o execută la urmă este minunată prin romantismul său înfrigurat.” Sau: „George Enescu –Iași, 1917: Enescu își luă cutia plată cu viorile. Paltonul îl aruncă pe umeri și ieși cu capul gol, fără pălărie. Plecă spre spitalul Spiridon. Pe străzi mișuna armata ostenită. Era seară și ningea tare. Enescu se hotărâse să se ducă la spital și să cânte răniților, dar să nu știe nimeni. Așa hotărâse el, fiindcă mulți dintre admiratorii lui au vrut să-l însoțească. Nu avea nevoie de nimeni. Aerul lui modest și îngrijorarea de pe față îi schimbaseră chipul. Privea răniții cu o mirare copilăroasă și gravă în același timp. Parcă îi era rușine de hotărârea luată… A mers mai departe. Voia să lase cutia de vioară la ușă și să intre în primul salon și să cânte. Fie ce-o fi. Nimeni nu-l lua în seamă. Un plutonier sanitar venea spre el.
– Ce vrei tinere?
Enescu a rămas surprins de întrebarea directă.
– Domnule locotenent – spuse cu glasul său blajin, și plutonierul sanitar se simți măgulit că a fost urcat în grad de necunoscut. Îl ascultă cu mai multă atenție – vă rog să mă lăsați. Vă rog să mă înțelegeți. Sunt, domnule locotenent, muzicant. Aș vrea să cânt răniților în astă seară. Mă cheamă Enescu”…
Așa era Enescu!
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
