Bunicul, așa îi spuneau toți, unii nici nu știau că-l cheamă Antonio. Era înconjurat de prieteni tineri, prietenii nepoatei lui care avea puțin peste 20 de ani, erau și prietenii lui. Părinții prietenilor lui, oameni cam la 40-50 de ani, deveneau imediat prietenii lui.
Lucrase mulți ani în străinătate, funcționar la Ambasada Portugaliei din Franța și era ca o cutiuță cu povești.
Spirit tânăr, cu umor sănătos și har de povestitor, te atrăgea cu vocea lui plăcută și zâmbetul sincer.
Cu Antonio, orele treceau fără să știi, te prindea miezul nopții și nu te-ai fi îndurat să te desparți de el. Plecai întotdeauna cu dorința de a reveni cât mai repede.
Soția îi murise cu câțiva ani în urmă, acceptase cu greu ideea că cea care-l însoțise pe drumul vieții l-a părăsit, dar fiind înconjurat de oameni, reușise să nu cadă în prăpastia deznădejdii.
Antonio era la curent cu tot, de la echipele de fotbal până politică, de la prețurile din piață până la teoriile conspiraționiste pe care le despica în patru încercând să le demonteze, spunând că nimic nu e nou pe pământ. În timpul campionatelor de fotbal era mare forfotă la el acasă. Se pregătea de cu ziua, mergea la cumpărături, să aibă tinerii câte o gustare și câte o bere în timpul meciurilor pe care le vedeau la televizor, în sufragerie. Să-l fi văzut cum se ridica în picioare și încuraja, lăuda ori se supăra, ai fi zis că acum intră în ecran peste jucători să-i îmbrățișeze ori să-i tragă de urechi.
Rar se plângea că-l doare câte ceva, iar atunci când mai era bolnav, dădea vina pe vreme, pe faptul că a mâncat ceva cu poftă, pe oboseală, dar nu l-ai fi auzit vreodată că vârsta începe să-și spună cuvântul. Nimeni nu l-a auzit vreodată spunând că este bătrân. Pentru că Antonio, deși trecuse de 70 de ani, nu era bătrân.
Într-o zi, cu un zâmbet amuzant amestecat cu bucurie, am auzit un zvon:
– Se pare că bunicul are o iubită.
– O iubită?, am întrebat eu mirată.
– Da, o fostă asistentă, a cunoscut-o de curând. Știi cum e el, intră ușor în vorbă cu oricine.
Am zâmbit și eu mulțumită să știu că bunicul are pe cineva cu care să meargă la piață, la circă, la plimbare, pe cineva cu care să-și împartă orele de singurătate, atunci când prietenii lui tineri sunt ocupați cu munca și cu propriile familii.
Ușor, ușor, prietena bunicului s-a mutat la el.
– Mergem să-l ajutăm, bunicul a chemat zugravi, zugrăvește apartamentul, au spus băieții mei într-o zi.
– Păi, ce l-a apucat?, am întrebat.
– Iubita, ea este vinovata, i-a sugerat că apartamentul ar avea nevoie de o schimbare.
După vreo săptămână, bunicul și prietena alergau cu tinerii după ei prin magazine în căutare de mobilă nouă, perdele, draperii și covor.
Prietena bunicului, o femeie cam de vârsta lui, ageră ca un titirez și cu minte deschisă, intrase ușor în cercul prietenilor bunicului. În scurt timp, era una de-a lor. Bunicul nu se schimbase deloc, ba, dimpotrivă, era și mai vesel, mai activ în tot ce puneau la cale cu toții la sfârșiturile de săptămână, începuse să călătorească mai des, se bucura de viață într-un mod care uimea pe oricine.
La plajă nu-i plăcea, soarele puternic din zonă îi dădea dureri de cap, dar mergea însoțit de șleahta tânără și-i privea de pe terasa vreunui bar stând cu câte un pahar de bere sau suc natural, depănând povești cu cea care îi devenise partenera de fiecare zi și noapte.
Când se întorcea din câte o călătorie, îi plăcea să aducă povestea locului în care a fost, împărtășea impresii despre oameni, monumente, meniuri, lucruri văzute, întâmplări de pe drum, avea mereu în tolba lui câte ceva interesant pentru mințile iscoditoare ale prietenilor lui.
Bunicul era o părticică din fiecare om cu care lega prietenie, devenea parte din viețile celor cu care se bucura de orele petrecute împreună.
Nu era zi să nu aud câte o noutate despre el.
Până într-o zi, când am primit un telefon.
– A murit bunicul, a făcut infarct acum câteva ore.
– Cum să moară?, am întrebat consternată.
– Da, e mort, mi-a confirmat vocea tânărului, cu durere.
Peste casa lui s-a așternut tăcerea. Prietena bunicului și toți cunoscuții l-au plâns pe ultimul drum.
– A fost cel mai frumos om pe care l-am cunoscut, a avut o viață cu de toate, dar niciodată n-a fost învins de nimic rău. Nici moartea n-a reușit asta, va fi mereu viu prin exemplul de vitalitate pe care ni l-a dat, spuneau cunoscuții la întoarcerea de la cimitir.
Inimile lor îndurerate priveau fotografiile cu el și printre lacrimi, un zâmbet timid încerca să-și facă loc. Acel zâmbet era de fapt amintirea lui. Un om pe care anii n-au putut să-l acrească, să-l însingureze și nici să-l facă să accepte că are vârsta scrisă în buletin.
Antonio a fost și a rămas pentru toți cei care l-au cunoscut, un tânăr cu părul alb care a plecat brusc, după terminarea ultimului meci de pe stadionul vieții. Bunicul n-a murit, doar s-a pensionat și ne așteaptă cu tolba plină de povești în altă lume. Sigur va merge la cumpărături, să se asigure că nu lipsește nimic atunci când vom veni, fiecare la rândul lui, la alt campionat de fotbal, ori la altă șuetă în care vom dezbate problemele altei lumi, așa cum făceam aici, în lumea asta.
Avea 78 de ani când a plecat.
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
