Antonio Cipriano José María y Francisco de Santa Ana Machado Ruiz, cunoscut ca Antonio Machado (26 iulie 1875, Sevilla–22 februarie 1939, Collioure, catalană: Cotlliure, Franța), poet modernist spaniol, considerat unul dintre marii poeți spanioli ai secolului al XX-lea.
Opera sa reprezintă o sinteză a modernismului spaniol prin asimilarea experiențelor oferite de poezia spaniolă veche și mai nouă, lirica hispano-americană modernă, simbolismul și parnasianismul francez, precum și a sugestiilor cântecului folcloric andaluz. De asemenea, scrierile sale reprezintă rezultatul transfigurării solitare a motivelor lirice: inexorabila curgere a timpului, amintirea elegiacă a iubirii pentru soția dispărută prematur. Se remarcă refugiul în universul visului, spiritualizarea peisajului auster castilian ori andaluz, dar și ancorarea în realitatea politică și socială a Spaniei republicane.
În arta sa de matură simplitate și rafinament, se reliefează stăpânirea desăvârșită a cuvântului, bogăției coloristice a imaginilor și a cadențării ritmurilor, tinzând către esențializare.
Volume de poezie: Soledades (Singurătăți, 1903); Soledades y otras poemas (Singurătăți și alte poeme, 1907); Galerías. Otros poemas (1907); Campos de Castilla (Câmpiile Castiliei, 1912); Poesías completas (Poezii complete, 1917); Nuevas canciones (Cântece noi, 1924); Cancionero apócrifo (Canțonier apocrif, 1926); Poesías completas (Poezii complete, 1936); Juan de Mairena (1936); Abel Martín (1943) și Los complementarios (Complementare, 1957).
Împreună cu fratele său, Manuel Machado, a creat o operă dramatică variată: Desdichas de la fortuna (Nefericirile soartei, 1926); Julianillo Valcárcel (1927); Don Juan de Mañara (1927); La Lola se va a los puertos (Lola se duce în port, 1929).
Autoportret
Îmi e copilăria un patio din Sevilia,
şi o grădină clară cu un lămâi în ea.
Două decenii bune, juneţea în Castilia
şi câte episoade pe care le-aş uita…
N-am fost un Casanova, ori un Don Juan vreodată.
(Au nu-mi cunoaşteţi stilul vestimentar vetust?)
Dar Cupidon îmi trase în inimă săgeată,
şi fructu-oprit iubit-am… cât m-au lăsat să gust.
E sângele din mine de-origini iacobine,
însă-i senin izvorul din care vers compun.
Şi, dincolo de norme, uzanţe şi doctrine,
în sensul bun al vorbei, sunt, pur şi simplu, bun.
Ronsardiene roze, în formele prezente
ale esteticii eu cu drag am răsădit;
dar n-agreez dichisul cosmeticii curente,
nici sunt vreo păsărică cu vesel ciripit.
Detest romanţa goală, ce din nimic se scoate,
şi serenada lunii de greieri în tumult.
Disting cu ponderare ecourile toate,
şi, dintre voci atâte, doar una o ascult.
Sunt clasic ori romantic? Nu ştiu. De preferinţă,
eu m-aş lăsa de versuri, cum căpitanii las’
deoparte-ale lor săbii, faimoase-n mânuinţă
prin cine-n luptă-nvinge, nu cine-n fier le-a tras.
Eu conversez cu omul ce mi-e mereu alături.
Cine vorbeşte singur, speră că într-o zi
va convorbi cu Domnul. Şi-mi dă amicul sfaturi,
pe oameni mă învaţă în taină a-i iubi.
Dator nu vi-s, ci-mi súnteţi, prin scrierile mele.
Doar munca mă susţine. Cu banul ce îl fac,
eu îmi achit vestmântul, şi casa de sub stele,
şi alimentul zilnic, şi patu-n care zac.
Şi când o fi să plece corabia cu mine,
pe calea neîntoarsă, spre zarea zărilor,
mă veţi afla pe punte, cu avuţii puţine,
aproape gol pleca-voi, ca fiii mărilor.
Traducere de Maria Banuş
