”Aproape singură în cuib” de Letiția Vladislav

98
emigrant letitia vladislav proza

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roPrimăvara vine de pe o zi pe alta. Te culci cu ninsoare și te trezești cu bălți de apă din grădină până în stradă, un soare galben ca o lămâie, cald, dacă la cincisprezece grade se poate vorbi de căldură și un sentiment de nedescris, ce începe să crească în tine, ca brândușele ce-și scoteau capetele afară. Alex începuse deja să facă planuri de vacanță, copiii aveau și ei planurile lor, atât de multe și de nebune că era greu să faci față pretențiilor. Numai eu nu aveam niciun plan. Începusem să scriu într-un caiet negru poezii și proze scurte, cele mai multe inspirate de-acasă. Caietul rămânea ascuns în dulapul cu lenjeria de pat, pentru că niciodată nu eram mulțumită, nici de ele, nici de puterea mea de a transmite mai departe ceea ce simțeam. Scriam povești de-acasă, dar aveau un aer străin, în care nu mă recunoșteam nici eu. Un acasă pictat în culori obscure, o depresie în cuvintele frumos aranjate pe pagina caietului, o eu, departe de cealaltă care se închisese în mine. Tot eram până peste cap fascinată de Gauguin. Eram un Gauguin în căutările sufletului rebel și nefericit. Alex era un curios și scormonea peste tot, doar, doar găsește ceva scris, pentru că nu putea crede că am pansat și cusut exact singura rană deschisă ce clocotea în mine și unde eram destul de bună să pot continua până la moarte. El nu mă întreba de ce nu scriu. El mă spiona, cu un entuziasm nebun, tocmai pentru că era absolut sigur că scriu pe ascuns. Acum, că venise primăvara și zăpada lăsase loc ierbii și florilor, începuse și viața să aibă altă culoare. Era ca la armată. Deșteptam copiii, ce nu prea aveau niciun chef să abandoneze patul, preparam micul dejun cu ochii la ceas, punguța cu ceva pentru pauza mare și, cu ghiozdanele în spinare, mergeam pe un câmp, între noi și biserica evanghelică, direct până la școală. Nu avea nimic din farmecul școlii din sud, nici brazi, nici pădure, nici păsări ce se zbenguie și iarna printre tufișurile în care începeau să dea muguri. Era o clădire de beton, lunguiață, de un gri murdar, cu trei copaci și o alee ce ducea spre blocurile sociale, destul de rău famate și stația de tramvai. O imagine tristă. Numai copiii, care-și așteptau prietenii, râzând, țipând, îmbrâncindu-se, făceau acest colț de cartier mai plin de viață. Drumul dintre casă și școală era ca făcut pentru întrebări și răspunsuri, de ce sunt eu, ca mamă, mereu pe baricade, doar am fost și eu copil, zicea fata, am avut și eu momente când juram ”da” și făceam ”nu”, pentru că viața merge înainte și ea, ca fată de doisprezece ani, dorea să-și cumpere singură toate hainele, sandalele și nimicurile pe care le dorea, zicea, pentru că aici nu suntem în România, unde mama este începutul și sfârșitul. O ascultam și nu-mi venea să-mi cred urechilor ce auzeam. Tot ce făceam ori ziceam, era pe dos. Pe de o parte avea dreptate. Mă învârteam de doi ani prin jungla asta atrăgătoare, dar eu nu găsisem, încă, butonul cu care se mutau programele imprimate în mine. Nu puteam șterge nimic. Fata nu mai era a mea. Nici acasă nu fusese mai bine. Acolo o invoca pe soacră-mea, dădea vina pe educația mea primitivă, cum zicea Frau Viktoria, pentru că într-un sat nu vezi decât holde și vaci, nu poți evolua, zicea, miroși a balegă și iarbă verde, te naști prost și mori mai prost. Cât mă mai dureau aceste cuvinte! Evitam cearta. Uneori protestam, dar nu doream să-mi înveninez copilul nevinovat. Poate că avea dreptate cu hainele cumpărate de mine, în absența ei, gusturile mele erau simple, este adevărat, nu reușisem să mă etichetez ca doamnă de oraș mare. Cel puțin asta credeam eu. La haine îi dădeam dreptate. Dar când începea să mă atace cu sarmalele și ciorba de perișoare, eu, mama ardeleancă, nu mai suportam și, deseori, avea televizorul interzis, ca pedeapsă, până încerca să vadă lucrurile așa cum erau. Băiatul era exact pe dos. El nu avea nimic împotriva satului de unde veneam, nici a unor haine fără gust, cumpărate la Kaufhof, credeam eu, convinsă fiind că sunt pe drumul cel bun. Balanța era la locul ei. Nici prea sus, nici prea jos. Până în ziua când i-am cumpărat niște adidași, cam rozalii, cred, cu care l-am trimis la școală, iar el a protestat vehement. Până la urmă și-a îmbrăcat pantalonii care nu fuseseră scurtați, care cădeau până la pământ și acopereau pantofiorii, sperând că nu va observa nimeni și niciun coleg de clasă nu-l va numi fetiță în pauza mare. Din nefericire, tocmai prietenul lui, Mohamed, a descoperit ce se ascundea sub pantalonii prea lungi și, în prima pauză au putut râde toți școlarii, bineînțeles, cu o satisfacție nebună, pentru că adoratul-inteligentul-sarcasticul și plinul de fantezie-talentatul învățătoarei Fuhrmann, putea fi pus într-un minut la pământ.

– Trebuie să vii mâine la școală, a raportat fata, fiul tău iubit s-a bătut.

– Tu?

Am rămas mută. Da, era zgâriat deasupra ochilor și la colțul gurii. Fiindcă eram mai preocupată cu agățarea hainelor în cuier, nu mă uitasem cu atenție la cel mai tandru băiețel de pe fața pământului.

– Tu, am repetat, tu te-ai bătut? Credeam că numai acasă îți boxezi surioara, când ea are dreptate și ție nu-ți place să pierzi, dar că ai descoperit un nou ring… zău, la asta nu m-am gândit.

– Mi-ai cumpărat adidași de fete, țipă el, și m-ai obligat să-i încalț!

– La reclamele de la televizor erau și băieți cu aceste culori…

– Ieși afară, mamă, continuă să țipe, uită-te la lume, nu la televizor, afară se trăiește altfel… mâine merg desculț, zise, și-i rup dinții fiecăruia care râde de mine…

Oare de ce nu i-am cerut iertare? De ce nu am văzut că am făcut o greșeală? Sau de ce nu am acceptat că eu sunt vinovată de tot ce s-a petrecut în pauza mare?

– Mie mi-ai croșetat o căciuliță de culoarea neonului, zise fata, m-ai trimis cu ea la școală, fetele au râs de mine și o săptămână întreagă m-au ocolit…

Am tăcut. Milioane de fulgere treceau prin mine. Eram ca paralizată. Eu mergeam la școală cu un paltonaș de monton, cusut cu mâna de maică-mea, altceva nu aveam, nu am protestat niciodată. Respect? Teamă de-a nu-mi supăra mama? Când am intrat la liceu, aveam niște pantofi aproape rupți, dar cum nu erau bani de mâncare, am început să tai lemne pentru o bătrânică din Biscaria și, când am avut toți banii, mi-am cumpărat balerinele albe, pentru că toate fetele aveau și tare-mi doream să fiu și eu ca ele. Îmi înțelegeam fata. Însă nu puteam scoate un cuvânt. Eram ca mută.

– Vino la baie, i-am spus, încercând să fiu distantă, trebuie să-ți dezinfectez rănile. Doare?

– Nu, nu cred.

– Când te-ai bătut, nu te-a durut?

Crudă. Rea. Rece. Unde a rămas fata caldă din București? Mi s-a făcut rușine de mine. Dar tot nu mi-am cerut iertare. Definitiv, nu mai eram eu.

– Acum vino la masă, avem șnițele și cartofi, cum vă place vouă.

– Și prăjitura ?

– Azi, nu. Te bați cu Mohamed și crezi că ești un erou. Azi, nu.

– Este vina ta, răbufni, tu și adidașii…

– Tot nu-i un motiv să te bați. Urăsc agresivitatea.

– De ce? Papa nu te bate?

– Papa, nu. Dar bunicul tău m-a bătut. Cu bocancii…

– Ceeee? Bunu?

– Da, bunu, era beat și agresiv.

Am început să plâng. Era unul dintre punctele sensibile din viața mea. Tăcere. Nimeni nu mai înghițea.

– Da, am repetat, am crescut cu bătaia…

– Eu, rupse fata atmosfera, eu nu m-am bătut cu nimeni. Acum trebuie să sufăr și eu pentru el?

– Tu ai prăjitura. Gata cu plângerile…

A folosit momentul, mestecând încetișor bucățică cu bucățică din prăjitura cu nuci, până a rămas farfuriuța goală.

– Bună, zise, fantastică… mâine nu va mai avea acest gust, sunt sigură…

Nefericită a fost seara. Alex le-a luat apărarea. Mai ales fetei. Am dormit prost. Am visat prost. Eram nedreaptă și rea. A doua zi l-am însoțit la școală. Încălțase pantofii vechi, îmbrăcase pantalonii buni, zgârieturile erau dezinfectate și mă bucuram să-i pot citi Coranul lui Mohamed în fața clasei, pentru trădarea prieteniei și lipsa de respect. Cărarea de pe câmp, aproape ascunsă de niște tufișuri, nu te lăsa să vezi până în fața școlii. Îndată ce ieșeam pe aleea ce da spre biserică, se putea vedea totul. Copiii erau toți acolo. Eu și fiul meu tandru mergeam ținându-ne de mână, ca în fiecare zi, eu, aranjându-i căciulița, să nu-i înghețe urechile, tot ca în fiecare zi, dându-i câte un pupic, iar el lipindu-se de brațul meu, ca întotdeauna.

– Trebuie să-ți spun ceva, mamă, zise, începând de azi nu ne mai ținem de mână și nu-mi mai faci cruce pe frunte după ce-mi dai sărutul de rămas bun… și nici nu mă mai săruți în public…

Clar. Categoric. Definitiv. M-am oprit din mers. Lângă mine stătea fiul meu, mândria mea, orgoliul meu, un mititel  de  șapte ani, privindu-mă din cale-afară de hotărât, că îmi tăiase respirația.

– De ce?

Eram singuri pe câmp. Am început să plâng.

– De ce?

– Pentru că nu mai sunt un copil. Sunt un bărbat.

Eram în fața școlii. I-am întins mâna. Ca unui bărbat. Mi-a întins-o și el, alergând direct spre grupa lui.

– Iartă-mă, l-am auzit pe Mohamed zicând, te rog, iartă-mă.

Tot drumul până acasă am plâns. Charlie, cel venit din Ghana și vecinul nostru de scară, tocmai trecea drumul.

– Îți este rău?

– Nu, i-am spus, copilul meu nu mai vrea să fie copil… este un bărbat…

– Eu ce să mai zic? Fata noastră vrea să fie albă…

– Ce? Este aproape albă. Aduce cu Ingrid…

– Da, dar ea vrea să fie mai albă… Doare.

L-am îmbrățișat. Până la urmă, toți avem probleme. Clar, mă simțeam singură pe lume. Puiului meu îi crescuseră aripi. Era un bărbat. Șapte ani, pantofii de anul trecut, șalul roșu și căciulița bej, lucrată de mine.

– Sunt aproape singură în cuib, Charlie, am zis, neașteptând ca el să-mi răspundă.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.