Când mă uit prin grădini, doamnelor şi domnilor, că mă uit la culorile extraordinare ale legumelor și văd că ardeii galbeni, verzui, roşii, portocalii, de diferite forme, stau aranjaţi ca la expoziţie pe tulpinile lor, mă gândesc cât de generoasă este natura cu noi, oamenii, cu condiţia, desigur, să ne ocupăm de grădini, dacă avem, dacă nu, admirăm şi mâncăm din darurile pământului. Ardei graşi, ardei lungi precum Kapia, gogoşari şi micuţii ardei iuţi, rotunzi sau lunguieţi, dar care, spre deosebire de fraţii lui, au o intensitate a gustului pe măsura denumirii. Oare de câte mii de ani se înfruptă oamenii din această minunată legumă? Primele atestări istorice ale culturii de ardei datează din jurul anilor 7000 î. Hr. în America Centrală. Există o altă ipoteză conform căreia ardeiul gras provine din America de Sud, fiind cunoscut din preajma anilor 5000 î. Hr. Cu certitudine, în Europa a fost introdus imediat după descoperirea Americii de către Columb şi a ajuns mai întâi în Spania. Ardeiul este o plantă erbacee, perenă, dar în condiţiile din România se cultivă ca plantă anuală. Anul acesta am să păstrez câteva tulpini de ardei, că poate, cine ştie, anul viitor vor rodi din nou. E mai mult o curiozitate, pentru că ardeii din grădina mea, supranumiţi urechi de elefant, sunt atât de frumoşi, de un roşu ameţitor, că nu mă îndur să-i rup, doar pentru pofta mea, mai ales că pieţele sunt pline de legume.
Ardeiul nu este o legumă pretenţioasă, de aceea toată lumea îl cultivă. Pe plan mondial, la ora actuală se cultivă în jur de 1,2 milioane ha. Dar să-l băgăm puţin în seamă pe micuţul ardei, cunoscut mai degrabă ca „chilli pepper” care îşi trage denumirea de ”chilli”, ”chillie”, ”chili” sau ”chile” din dialectul aztec Nahuatl. Ardeiul iute, spun specialiştii, este fructul plantei din specia Capsicum, din familia Solanaceae. Familia Solanaceae cuprinde plante perene şi anuale, erbacee sau arbuşti. Printre acestea se regăsesc cartoful, tomatele, vinetele şi toate speciile şi varietăţile de ardei. Ne mai gândim noi oare la faptul că aceste legume sunt surori, verişoare sau chiar nepoate? Ce familie superbă, ce dar dumnezeiesc al naturii! În ceea ce îl priveşte pe micuţul ardei, în privinţa existenţei lui există dovezi arheologice în sudul Ecuadorului, care arată că a fost cultivat în urmă cu 6000 de ani. Tot Cristofor Columb a fost unul dintre primii europeni care a găsit ardeiul iute într-una dintre călătoriile sale transatlantice şi l-a numit astfel pentru că gustul acestuia semăna cu cel al piperului negru cunoscut în acea perioadă în Europa. Diego Alvarez Chanca (Sevilla, 1450 –Sevilla, 1515), medic şi om de ştiinţă, care l-a însoţit pe navigator în timpul celei de-a doua expediţii, care a început în luna septembrie 1493 la Cadiz, a adus primele seminţe de chili în Spania, scriind despre efectele sale curative şi medicinale în anul 1494. Scriitoarea Lizzie Collingham notează în cartea sa ”The Taste of War: World War Two and the Battle for Food”, apărută în anul 2006 la Oxford University Press, că ardeiul iute a fost adus în Europa de către portughezi, care ar fi ajuns în India, regiunea Goan, colonie portugheză. De acolo planta s-a răspândit prin Asia Centrală, Turcia şi în Ungaria, unde a devenit şi simbol naţional sub numele de ”paprika”.
Poetul roman Marţial (*) descrie ardeiul iute ca fiind o plantă lunguiaţă, iute, care conţine seminţe, denumind-o ”piper crudum”, adică ”piper crud”.
Ehei, doamnelor şi domnilor, uite, aşa am ajuns în luna septembrie, e a noua lună a anului în calendarul gregorian și una dintre cele patru luni gregoriene cu o durată de 30 de zile.
Numele lunii septembrie (latină: September) vine de la cuvântul latinesc septem, șapte, pentru că luna septembrie era a șaptea lună în calendarul roman. Grecii numeau luna septembrie Boedromion. În România, luna septembrie, popular, se numește Răpciune. Luna septembrie este importantă pentru că acum se culeg roadele pământului. Aşa că, profitaţi de beneficiile toamnei şi înfruptaţi-vă şi din ardeii minunaţi. Cu bine şi cu bucurie!
________
(*) Marcus Valerius Martialis, născut în jurul datei de 1 martie 40 d. Hr., la Calatayud, a părăsit această lume, se crede, în anul 103 d. Hr. tot la Calatayud. Din opera lui Marțial s-au pastrat 12 cărți de epigrame. Cartea I conține o prefață, o artă poetică, în care Marțial afirmă: ”Am pus în cărțile mele destulă măsură pentru a nu jigni pe aceia care știu să se judece singuri. Versurile mele vesele nu trec niciodată dincolo de buna-cuviință datorată și celor mai de jos oameni”. Rămân memoriabile versurile următoare: ”Citind aceste versuri, găsi-vei printre ele/ Și bune și mai slabe, și foarte multe rele;/ […] Că doar așa, nu altfel, se poate scrie-o carte.” (Cartea I, XVI).
Vezi arhiva rubricii Delicias regibus de Pușa Roth
Fără ardei iuţi viaţa e pustie. E ca nunta fără lăutari, zic.