„Ața în ac” de Cornelia Bartels

33
Nicolae Grigorescu, „Femeie bătrână cusând”, 1867
Nicolae Grigorescu, „Femeie bătrână cusând”, 1867

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsEhei!.. dragii mei cititori, să nu-mi spuneți că este o treabă ușor de rezolvat și că eu, numai eu sunt cea vinovată că în ultimul timp nu prea reușesc să mai trec ața prin urechile acului la fel de ușor, așa cum o făceam înainte… Înainte!? Ce înseamnă, de fapt, înainte? Înainte de ce? Ah, da!… pesemne înainte de a reîncepe să scriu…

Așadar, acest „decupaj” nu-l voi mai scrie „decupând” în scris amintirile din noianul de întâmplări adunate și trăite de-a lungul anilor, ci voi încerca să-l „țes”, să-l „cos ” (că nu-mi pot permite să spun… să-l „cârpesc”!), să-l „brodez” pe pânza amintirilor, care a devenit din ce în ce mai subțire, mai transparentă, mai sensibilă la orice schimbare… aidoma pânzei de păianjen. Acum totul trebuie făcut cu mai multă grijă, cu mai multă atenție și iscusință, ca să fiu sigură că tot ce am păstrat cu atâta iubire nu se destramă, nu se rupe, nu se risipește, nu se pierde în meandrele uitării. Încerc să deapăn și să descurc ițele întâmplărilor și să le reînnod, aidoma unui șirag de prețioase perle și să le păstrez. Încerc să cos împreună acele destrămate amintiri, aidoma unui prețios goblen… Încerc!… E o muncă migăloasă și care-mi ia ceva mai mult timp, recunosc, dar bucuria finală, când reușesc să-mi aștern pe hârtie gândurile astfel regăsite, recuperate, este mult mai mare. Încerc să cotrobăi și mai adânc în cutia de amintiri, încerc să mă strecor în colțuri de mult uitate, aproape acoperite de praful uitării, de pânza deasă de păianjen, unde, ici și colo, mai rămâne câte ceva prins, atârnat, uscat, uitat… Cu „ața” și cu „acul”, noul meu condei, voi încerca să le readun și să le redau viață… să nu le las pradă uitării. Neuitatul amintirilor mă îmboldește să o fac, uitând de toate grijile și neliniștile ce mă înconjoară, nelăsându-mă descusută de nicio situație iscoditoare, curioasă să afle mai multe… De ce o fac cu o lacrimă într-un colț de pleoapă și cu un surâs ascuns în colțul gurii?… De ce oare? Voi încerca să mă explic…

Desigur că intenția mea este lăudabilă, dar nu și la fel de lesne de pus în practică. Și asta am înțeles de îndată ce m-am pus la scris, la treabă cu „ața” și cu „acul” în mână, încercând să-mi alcătuiesc planul de bătaie în fața cuvintelor, să-mi cos desaga amintirilor și-apoi să o agăț de umărul călătorului cu gândul și cu scrisul în pribegia lui prin viață… dar, ba era „acul” prea subțire și firav, ba prea gros, ba era „ața” narativă prea mătăsoasă și subțire sau prea groasă și greu de tras prin urechea acului, ba era prea scurtă și fără înțeles, sau, desigur, prea lungă și fără de sfârșit, și-atunci începeam să scurtez, să tai, să rup, să arunc… și iar să „decupez” cu foarfeca exigenței. A durat ceva mai mult timp, desigur. Cred că mă înțelegeți foarte bine ce vreau să spun… că noua muncă pe care mi-am propus să o duc la bun sfârșit este, de astă dată, una metaforică, figurativă și nu este simplă deloc. Dar, să pot ajunge la un rezultat pe măsura dorinței mele, mi-am dat seama că am nevoie de o și mai mare dexteritate, exigență, concentrare și pricepere în mânuirea noilor mele mijloace de a compune un text pentru un nou Decupaj spre publicare… și, de fapt, aici este nodul problemei… Nu de ața și acul propriu-zis este vorba aici, ci de o situație de viață cu care mă confrunt, care se lingușește pe lângă mine de câtva timp și care se lasă greu trecută prin urechile acului ca să o pot coase definitiv în sacul amintirilor… Dar eu continuu, mă străduiesc să o fac, apelând la tot felul de mijloace, dovedindu-mi că se mai poate, că tubul resurselor nu este încă gol… trebuie doar să fie puțin decupat și-apoi voi mai găsi câte ceva din conținutul ideilor adunate, pe care, cu răbdare și curaj le voi mai folosi un timp… Cât timp? La asta voi răspunde mâine… sau în următoarele povești selectate cu multă gtijă…

Dar, de astă dată, cusătoreasa-povestitoare din mine nu s-a mai dovedit la fel de dibace, ca odinioară, când cusutul unei răni, când înnodatul unei fapte nereușite se rezolva dintr-o suflare și o făceam singură. Sau când cusutul cu adevărat, nu numai la figurat, a unui simplu tiv sau al unei bluze nu era o problemă. Când, alături de mama, însăilam cu multă nerăbdare marginile unei noi fuste, al unui nou jupon ca să le pot îmbrăca chiar în aceeași zi, mândră de munca noastră comună… Bucurie mare îmi copleșea trupul încă tânăr care-mi îndemna mâinile și degetele să fie iscusite, să nu greșească și să nu fie nevoie să descoasem și să o luăm de la capăt…  O ajutam cu o mare plăcere și-i puneam ața în ac în toate situațiile ivite, când o aveam alături, și-așa reușeam să coasem împreună unele și altele…

Acuma eu trebuie să-mi pun singură ața în ac, să caut și să găsesc firul cel mai potrivit cu care să-mi însăilez tivurile gândurilor, să-mi cos marginile sufletului  zdrențuite de-atâtea evenimente, să închei, pentru totdeauna, anumite capitole de viață, căutând nasturii cei mai solizi, cei mai prețioși și să fac, în cele din urmă, cu degete dureroase, nodul final. Cum de altfel, tot singură trebuie să reușesc să pun ața în ac cu adevărat, ca să mai cos câte un tiv desfăcut, câte un buzunar rupt din care îmi pot pierde cheile de la casă, ca să cos câte un nasture la o bluză și să nu rămân cu pieptul dezgolit… Le încerc pe toate depășind greutățile, toate hopurile care-mi ies în cale, căci tema aței și a acului m-a pus, de fapt, în fața unei alte realități care-mi dă târcoale fără milă… Este o nouă treaptă de viață în care mă aflu, vrând nevrând, pe care nu prea aș dori să o urc, să-i dau atenție, m-aș bucura și aș prefera să sar peste ea, dar ea rămâne cu încăpățânare și fără mila timpului acolo, în fața mea și încearcă să mă supună, să conviețuiască încă un timp cu mine alături și nimeni nu mă mai poate ajuta, ca odinioară…

Și, totuși, ca să nu fiu singură în drumul relatărilor mele, am alergat în căutarea ajutoarelor pentru desăvârșirea textului despre Ața în ac. Așa mi-au ieșit în cale Ața și acul, o minunată poveste scrisă prin anii 2015 de buna mea prietenă Pușa Roth, precum și cele două povestiri ale sale adunate în Micul accesoriu răsfățat: nasturele, scrise prin anii 2017 (texte frumoase ce-și merită citirea!), care m-au încurajat și mi-au dovedit că se poate scrie frumos și despre asemenea subiecte. Așadar, cu mult elan și gânduri bune, alungând insomniile care m-au însoțit, am pornit la drum, noul meu drum ales, de „cusătoreasă” de amintiri. De astă dată cutia mea de lucru era plină nu numai de ițe, ace, mosoare, ghemuri și foarfece, ci și de povestiri, de amintiri, de întâmplări de tot felul legate de acest meșteșug minunat, toate strânse la un loc. Și, trebuie să vă mărturisesc, în căutările mele, am ajuns și la porțile basmelor scrise de Frații Grimm, Croitorașul  cel viteaz alăturându-mi-se imediat dar, mai ales, Hans Christian Andersen cu Hainele cele noi ale împăratului, m-a făcut să-mi reamintesc de lumea minunată a basmelor și a poveștilor și să uit, de fapt, de toate cele care-mi apăsau acum gândurile și neliniștile…

Ca în lumea viselor, voi încerca și eu, aidoma croitorașilor șarlatani din povestea mai sus amintită, să țes o pânză deosebită, invizibilă cu care să-mi învălui trupul obosit și să nu rămân cu el gol și însingurat, așa cum a rămas împăratul din poveste care se credea îmbrăcat cu straie nemaivăzute… O înșelătorie la care apelăm uneori, din orgoliu, din lipsa curajului de a recunoaște adevărul care s-a strecurat în cămara sufletului și a intrat ca o molie în hainele tale, ca o carie ce roade mereu în carnea și în oasele tale, lăsându-ne îmbrățișați doar de speranța în bine și de efectele gândirii pozitive, spunându-ne repetat, ca un ultim leit-motiv al vieții: totul e trecător, voi face față durerilor, voi explica degetelor și ochilor, și urechilor, genunchilor și umerilor că așa trebuie să fie și că trebuie să ne obișnuim cu noii noștri însoțitori pe drumul vieții… și doar așa nu vom rămâne singuri niciodată, până la adânci bătrâneți. Înfundate dureri așezate pe umeri, ascunse în suflet. Cu ața și acul speranței încerc să mai cârpesc drumul vieții și să-l fac cât mai lung, numai să reușesc, cu o oarecare strădanie, să trag ața prin urechile lui…

Îmbătrânim și asta nu ne place. Încercăm să uităm că îmbătrânim, dar trupul dă nerăbdător semnele lui de alarmă. Ochii caută lumina potrivită ca să vadă mai bine, ascunzându-și umbra cearcănelor în spatele unor lentile cu dioptrii din ce în ce mai mari. Scoica urechii nu se mai bucură de strălucirea, murmurul și clinchetul unei bijuterii, ci doar de melodia ce pătrunde în căușul ei, ajutată de un aparat microcipat. Genunchii muiați de-atâta alergătură se lasă învăluiți în binefăcătoarele frunze de varză și ajută trupul să se miște mai departe și să se călească pe drumul vieții și poate de aceea lacrima de sub pleoapă și zâmbetul ascuns în colțul gurii însoțesc aceste rânduri ale aducerilor-aminte. Întâmplări aproape uitate… sau bune de uitat…

Deunăzi a trebuit să merg să-mi fac câteva radiografii. Zis și făcut. Numai că odată ajunsă în fața aparatului acela neiertător și iscoditor, am auzit din umbra camerei, venind spre mine o voce dură care-mi ordona sever: „Toate obiectele de metal le puneți pe masă.” „Adică?” am întrebat naiv, „ce anume să pun pe masă?” Răspunsul a venit la fel de prompt: „Proteza dentară, aparatul audio și ochelarii.” Cu siguranță văzuse fișa medicală și și-a dat seama cu ce pacient are de-a face… Oricum, trecut de 70 de ani! Am răspuns cu un glas aproape șoptit: „Nu am nimic din toate astea.” Fără pauză a venit răspunsul, parcă puțin intrigat: „Cerceii și lanțul de la gât.” Atunci mi-am șoptit încet în barbă: „Ce să-i spun? Că nu mai port de mult așa ceva!?” Am prins curaj și m-am auzit vorbind, parcă cu mine însămi, căci femeia nici nu mă mai asculta, probabil și-a dat seama cu cine are de-a face. „Nici așa ceva nu mai port de mult.” Tăcere. Nu-i venea să creadă că nici măcar un clips nu am atârnat de lobul urechii. Măcar un clips mare, rotund și strălucitor care să acopere neputința urechii de a percepe lumea din jur. Nimic din toate astea. Numai Hugo are noroc și se bucură de surzenia vecinii noastre de la etajul cinci, care la peste 80 de ani se împopoțonează cu tot felul de șiraguri și clipsuri imense, rotunde, pătrate, de toate formele și culorile, dar care refuză să poarte un aparat de auzit… Așa că el poate să latre în voie ziua și noaptea fără să deranjeze…

O altă întâmplare se grăbește să-mi amintească să nu o uit, uituceala există desigur, dar ea stă pitită discret, undeva în spatele cortinei și se face că nu mai știe replica ce urmează să fie spusă în piesa montată pe scena vieții și în care eu am rolul principal… Așadar, într-un cabinet stomatologic vine o bătrânică foarte emoționată și grăbită, puțin vinovată, în palmă ținând înfășurată, într-o batistă fină, o proteză ruptă pe care o pune pe lemnul mesei de la recepția cabinetului spunând cu un glas firav, tremurând: „S-a rupt când o spălam, trebuie lipită, reparată.” Doar atât și a ridicat doi ochi albaștrii, pierduți în ceața vremii… Sora medicală, puțin intrigată de gestul spontan al bătrânei doamne, se pregătea să-i facă mai întâi fișa medicală, a dat la o parte batista cu proteza ruptă spunându-i: „Completați mai întâi cu datele personale acest formular.” Ochii albaștri ai bătrânei s-au rotit, s-au mișcat puțin speriați în dreapta și în stânga, căutând parcă ajutorul cuiva. „Nu pot citi, nu am ochelarii la mine”, iar după o scurtă pauză se aude din nou glasul surorii, ceva mai îngăduitor: „Atunci am să vă citesc eu întrebările și dumneavoastră îmi răspundeți. Este ok așa?” Pauză. Ochii bătrânei au căpătat sclipirile unor lacrimi răzlețe. „Tot nu pot. Nu aud și nu am luat aparatul de auzit cu mine…” și a continuat să spună, parcă dintr-o suflare și ca o scuză: „Nu am crezut că am nevoie de ele, am venit la un dentist ca să-mi repar proteza, să pot mânca. Doar atât.” Cu adevărat, doar atât. Tăcere.

Nu este ușor să ajungi în asemenea situații, dar este și mai greu să scapi nevătămat, neatins. Cu o înverșunare grăbită, toate se îngrămădesc treptat, treptat și năvălesc în buzunarul sufletului tău, încărcându-l cu frici, cu neliniști, nedumeriri. Și-atunci te întrebi: „De ce este așa, și nu altfel!?”. Așa cum de fapt ar mai vrea și mai speră, tot el, sufletul dornic de viață, să fie încă o bună bucată de vreme… Cu un ochi ce ascunde o lacrimă rătăcită sub pleoapă și cu un zâmbet oprit la colțul gurii, încerc să termin însăilarea amintirilor petrecute odată, demult, și să-mi pregătesc ața și acul potrivit, cu o ureche ceva mai mare, de parcă ar dori să mai asculte și altceva din povestirile și întâmplările mele, și-apoi să treacă la treabă înfigându-se fără milă în carnea degetelor amorțite de atâta așteptare. Între timp am mai răsfoit albume și mi-am ales tablourile cu femei care cos, le-am rugat să mă lase să mă apropii de ele și să le privesc cosând. Femeile aplecate asupra pânzei m-au chemat și m-au îngăduit o clipă alături de ele și-așa am poposit în lumea tablourilor lui Nicolae Grigorescu, cu țărăncuțele cosând, țesând, cu furca în brâu. Dar cel mai lung am rămas lângă Femeie bătrână cusând, cu ochii lipiți de frumusețea și liniștea tabloului, regăsindu-mă. Am citit poezii frumoase, oprindu-mă la Acuarelă, scrisă de Ion Minulescu, ca să-mi alin gândurile, ca să uit cât de greu mi-a fost să găsesc ața și acul potrivite povestirilor mele și să le cos dimpreună cu gândurile și neliniștile ce-mi dau de la un timp târcoale, să le adun într-un buzunar al sufletului, închizându-i butoniera cu cel mai frumos și strălucitor nasture al aducerilor-aminte, așa cum am învățat după ce am citit povestea Pușei Roth, despre nasturi…

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.