În perioada anilor ’60, şcoala, în colaborare cu unităţile agricole, obişnuia, toamna de obicei, să organizeze cu elevii din ciclul II activităţi la cules roadele câmpului.
Elevii erau entuziasmaţi de această „aventură” la câmp, iar şcoala primea sume de bani pe care le investea în necesităţile şcolii. Foarte frumos!
De ce nu se întâmplă şi astăzi acelaşi lucru, nu-mi dau seama. Toamna sunt cerinţe mari la cules. Fermierii sunt dispuşi să plătească oameni la cules şi cu 100 de lei pe zi, başca mâncare şi alte cerinţe. Şcoala şi-ar constitui un fond frumuşel de cheltuieli pentru copii, iar copiii ar fi bucuroşi să meargă sâmbăta şi duminica în astfel de „excursii”.
Mă rog, alte vremuri, alte mentalităţi.
Astfel, copiii ar fi educaţi în spiritul muncii, ar cunoaşte îndeaproape natura şi ar înţelege că şi ei sunt utili, creându-le responsabilităţi.
Atunci, în acele vremuri noi, copiii, aşteptam muncile câmpului ca pe o sărbătoare. Dădeam ghes doamnei dirigintă şi o tot întrebam când mergem la cules.
Şi uite aşa s-a înfiripat aici o nouă poveste.
Primul care ne-a dat vestea că duminica următoare vom merge la cules a fost Jiji. I-a auzit în recreaţie pe cei din clasele a şaptea că duminică vor merge la munci agricole. Ţopăia prin clasă ca un ţonţoroi şi repeta întruna enervant:
‒ Mergem la cules, mergem la cules…
‒ Mă, Jiji! Ai uitat că noi suntem clasa a şasea?, i-a reamintit Tatalai trezindu-l din visare. Şi stai locului că ne amăgeşti degeaba!
Totuşi, speranţa că vom merge la cules ne obseda.
Nu am mai apucat să visăm căci pe uşă a intrat doamna dirigintă. Era ora de dirigenţie.
După salutul obişnuit, doamna a răsfoit catalogul ca să vadă cum stau elevii cu notele şi a trecut la tema de dirigenţie: Ce este lăcomia?
Fiecare a spus ce ştia despre asta împreună cu doamna dirigintă care ne completa prin exemple şi sfaturi. Nimic despre munci agricole.
Avea doamna o strategie de comunicare cu noi care ne surprindea şi ne plăcea. Aşa proceda şi la ora de chimie, materie la care preda, ajutându-ne să învăţăm mult mai uşor.
Ora s-a terminat şi doamna a ieşit pe uşă. După două secunde s-a întors şi ne-a surprins cu o veste pe care o aşteptam:
‒ Duminică, la ora 8.00, veniţi la şcoală ca să mergeţi la depănuşat porumb. Să vă luaţi pacheţel cu mâncare, apă aveţi acolo şi să nu întârziaţi. Autobuzul nu vă aşteaptă mult.
Un „Uraaa!” a răsunat în toată clasa. Doamna dirigintă a plecat zâmbind spre cancelarie.
Duminică dimineaţă, m-am trezit devreme ca să ajung primul la şcoală, cum făceam de obicei, o deprindere pe care am moştenit-o şi azi. Teama să nu întârzii mă îmboldea să fiu cu o oră înainte la locul unde trebuia să fiu prezent.
Mama, după ce mi-a pregătit pacheţelul, mi-a spus:
‒ Să-ţi iei cizmele, Licuţă! Şi să-ţi legi pantalonii jos.
N-am înţeles de ce, dar aşa am făcut. Probabil e noroi pe câmp.
La şcoală, nimeni. Normal, dacă eram primul. Nici autobuzul nu venise. După ce ne-am adunat majoritatea colegilor din clasa noastră împreună cu ceilalţi de la a VI-a B, a apărut şi autobuzul. Autobuzul? Părea mai degrabă o căruţă cu motor. Zdrăgănea din toate încheieturile, chiar dacă stătea pe loc, iar şoferul nu a oprit motorul de teamă că nu o să mai funcţioneze.
Era o vechitură de pe vremea lui Mihai Viteazul, cu care ducea oştenii pe câmpul de luptă.
După ce a sosit doamna dirigintă şi a făcut prezenţa, hardughia s-a urnit cu chiu cu vai pornind cu noi la drum. Direcţia, comuna Însurăţei.
Jiji a venit ultimul şi nu a mai avut loc unde să stea. Singurul loc liber era un scaun fără fund. Acolo s-a aşezat. La coborâre în câmp mergea crăcănat de trecea autobuzul printre picioarele lui.
Ce mai! Jiji a fost „eroul” zilei de care am râs de ne-am prăpădit. Staţi să vedeţi!
Punctul de lucru era lângă un lan de porumb mărginit de un drum de ţară. Dincolo de drum era o vie întinsă cât vezi cu ochii, doldora cu struguri copţi.
Ce aveam noi de făcut? Să depănuşăm ştiuleţi adunaţi grămezi de un utilaj agricol care era o noutate tehnică în agricultură. Cum? Acesta aduna ştiuleţii de pe cocean şi îi răsturna la capătul rândurilor, iar noi îi goleam de pănuşe. Simplu şi uşor.
Brigadierul ne sfătuia cum să facem şi ne-a atras atenţia să nu intrăm în vie. Nicio grijă, vom primi la sfârşitul programului câţiva ciorchini de fiecare.
Treaba mergea strună. Glumeam, cântam şi munţi de ştiuleţi depănuşam.
Se apropia ora de masă. Brigadierul a plecat la fermă cu şareta să aducă două balerci cu apă de fântână.
Jiji atât a aşteptat. Lacom, a intrat pe furiş în vie ca să nu-l observe doamna dirigintă şi a cules struguri câţi putea duce. Nu a dat la nimeni. A intrat în lanul de porumb şi se îndopa cu boabe.
La ora mesei, toţi colegii din clasa noastră ne-am aşezat la o masă comună. Fiecare cu ce aveam.
L-am invitat şi pe Jiji, dar a refuzat. Spunea că-i sătul. Normal, la câţi struguri a băgat în el. Acum ronţăia o eugenia. S-a dus la balercă şi a băut pe nerăsuflate două căni de apă după care s-a aşezat pe grămada aproape terminată lovind cu piciorul ştiuleţii de la poalele grămezii. Aşa, în joacă.
Bietul de el nu ştia că sub grămadă erau puzderie de şoricei. Aceştia, speriaţi de bufniturile lui Jiji, căutau refugiu şi, doi dintre ei au intrat pe cracul pantalonului lui Jiji. Dă-i sperietură! Şoriceii şi-au continuat fuga pe sub cămaşa şi puloverul lui Jiji sărind afară pe lângă gâtul lui.
Era aşa de amuzant privindu-l pe Jiji sărind de colo-colo! Parcă eram la un film de desene animate. Doamna dirigintă râdea cu lacrimi.
Acum am înţeles de ce mama mi-a spus să-mi iau cizmele şi să-mi leg pantalonii. Ca să mă ferească de şoricei.
Dar nu era asta scena de final cu „personajul principal” al zilei la munci agricole. Mai aveam de savurat încă o porţie de râs pe care Jiji ne-a oferit-o involuntar.
În stomacul lui, boabele de struguri, apa de fântână şi eugenia s-au luat la ceartă. Ceartă declanşată din cauza agitaţiei lui. Vulcanul din el era gata să erupă.
Şi uite aşa îl urmăream pe Jiji în imagini color, pe ecran lat, regizat de o indigestie spontană, într-un peisaj de câmpie autumnală. Jiji a scăpat ca din puşcă direct în lanul de porumb. Zgomote ciudate cu bolboloreseli se auzeau din porumbi pe fondul hohotelor noastre de râs. Scrâşnetul din dinţi al lui Jiji a speriat toate gângăniile din acel loc care au migrat în alte locuri mai liniştite.
Soarele generos din acea zi şi un vânt călduţ de câmpie s-au oprit în loc ca să culeagă zâmbetele noastre copilăreşti stârnite de întâmplări care nu se petrec oricând.
Vedeţi ce distractiv e la munci agricole?
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
