„Autoritate islamică și patrimoniu creștin. Studiu de caz: Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim” de Cristi Rusin

192
Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim
Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim

sigla rubricii in umbra minaretelor cristi rusinBiserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim reprezintă, fără îndoială, cel mai important loc de cult al creștinătății, dar și un spațiu aflat, de-a lungul secolelor, sub autoritatea unor puteri politice și religioase diferite. În mod particular, perioada dominației musulmane asupra Ierusalimului, începând cu secolul al VII-lea, oferă un cadru relevant pentru analiza relației dintre puterea islamică și patrimoniul creștin. Acest articol își propune să evidențieze rolul unor suverani musulmani în protejarea și conservarea statutului Bisericii Sfântului Mormânt, precum și în respectarea drepturilor comunității creștine.

Importanța Ierusalimului pentru tradițiile religioase iudaică și creștină este bine cunoscută, însă orașul ocupă un loc central și în spiritualitatea islamică, unde este desemnat prin numele de Al-Quds („Cel Sfânt”). Semnificația sa derivă, în parte, din faptul că numeroși profeți ai tradiției biblice, menționați și cinstiți deopotrivă în Coran (inclusiv Iisus Hristos) sunt asociați cu această localitate. Totodată, Ierusalimul este legat în mod direct de tradiția islamică prin relatarea călătoriei nocturne de la Mecca la Ierusalim și a înălțării la cer (Al-Isra wa Al-Mi’raj) a Profetului Muhammad, care ar fi urcat prin cele șapte ceruri recunoscute de cosmologia coranică pornind de pe Muntele Templului. În plus, orașul a constituit prima direcție de rugăciune (qibla) pentru comunitatea musulmană timpurie, pentru o perioadă de aproximativ 16-17 luni, înainte ca orientarea rituală să fie stabilită definitiv către Mecca în urma unei noi revelații. Tradiția islamică consemnează, de asemenea, că Muhammad a proorocit cucerirea Ierusalimului de către musulmani, eveniment care s-a materializat la cinci ani după moartea Profetului. Astfel, în jurul anului 637 d.Hr, orașul a fost integrat în califat în timpul domniei lui Umar ibn al-Khattab (634–644), al doilea calif al islamului.

Evenimentele legate de cucerirea Ierusalimului prezintă o relevanță deosebită pentru tema acestui studiu. Potrivit majorității surselor, orașul a fost supus unui asediu de aproximativ patru luni de către armatele musulmane, până în aprilie 637 d.Hr, când apărătorii au acceptat capitularea, cu condiția ca predarea cheilor să fie făcută personal califului Umar ibn al-Khattab. Relatările, atât din tradiția islamică, cât și din cea bizantină – inclusiv cea a lui Teofan Mărturisitorul – consemnează că Umar a sosit la Ierusalim într-o manieră modestă, călărind o cămilă și purtând o ținută austeră, prezentându-se în fața patriarhului ortodox Sofronie al Ierusalimului (d. 638) care i-a dat cheile orașului. În timpul vizitei, însoțit de patriarh, cei doi au ajuns la Biserica Sfântului Mormânt, edificiu ridicat în secolul al IV-lea sub patronajul împăratului Constantin cel Mare (306–337), ulterior afectat de distrugerile provocate de perși în anul 614 și restaurat în vremea lui Heraclius (610–641). Cu acest prilej, califul a remarcat apropierea orei de rugăciune musulmană. Deși patriarhul i-a oferit posibilitatea de a se ruga în interiorul bisericii, acesta a refuzat, motivând că un asemenea gest, având în vedere autoritatea și prestigiul său, ar putea conduce ulterior la revendicarea edificiului de către musulmani și la transformarea acestuia în moschee. În consecință, Umar ibn al-Khattab a ales să se roage în exteriorul complexului și a dispus ca spațiile de cult musulmane să fie construite separat, fără a afecta în vreun fel funcționarea bisericii sau viața comunității creștine. De asemenea, marele exeget musulman și cronicar At-Tabari (d. 923) menționează că, în acest context, califul a emis un decret care reglementa statutul locurilor sfinte din Ierusalim și drepturile creștinilor:

„În numele lui Dumnezeu, Cel Milostiv, Îndurătorul. Aceasta este garanția de securitate acordată de robul lui Dumnezeu, Umar, comandantul credincioșilor, locuitorilor Ierusalimului. El le oferă siguranță pentru viețile lor, bunurile lor, bisericile lor și crucile lor, pentru cei bolnavi și pentru cei sănătoși, precum și pentru întreaga lor comunitate. Bisericile lor nu vor fi ocupate, distruse sau diminuate în număr. Bisericile și crucile lor nu vor fi profanate și nimic din proprietățile lor nu va fi afectat. Nu vor fi constrânși să renunțe la religia lor și niciunul dintre ei nu va fi vătămat.”

Prescripțiile atribuite califului Umar ibn al-Khattab au fost, în linii generale, respectate în perioada imediat următoare cuceririi, comunitatea musulmană neintervenind asupra Bisericii Sfântului Mormânt și permițând creștinilor să-și desfășoare nestingherit practicile religioase. În paralel, musulmanii au edificat propriile lor lăcașuri de cult în alte zone ale orașului, cel mai important fiind Moscheea Al-Aqsa, situată pe Muntele Templului, loc asociat în tradiția islamică cu ascensiunea la cer a Profetului Muhammad.

Această stare de echilibru a fost, însă, perturbată în anul 1009, când califul fatimid Al-Hakim bi-Amr Allah (996–1021) a ordonat demolarea Bisericii Sfântului Mormânt. Decizia sa a generat reacții negative nu doar în rândul creștinilor, ci și al musulmanilor, fiind percepută ca o abatere gravă de la normele tradiționale de protecție a locurilor sfinte. În istoriografia ulterioară, acest suveran a fost adesea caracterizat în termeni extrem de duri. Deși este venerat în cadrul comunității druze, sursele musulmane îl consideră o figură eretică, controversată, asociată cu excese și politici religioase atipice. Istoricul creștin de origine libaneză Phillip K. Hitti (1886–1978) l-a numit în cartea sa despre istoria arabilor „un calif dezaxat” care s-a proclamat încarnarea divinității și și-a ucis mulți dintre propriii viziri musulmani.

În mod semnificativ, acest episod rămâne singular în cadrul istoriei islamice a Ierusalimului, Al-Hakim bi-Amr Allah fiind unicul conducător musulman care a dispus distrugerea Bisericii Sfântului Mormânt și ultimul calif arab care a luat măsuri împotriva creștinilor. Politica sa nu a fost continuată de succesorii săi: fiul său, califul Az-Zahir (1021–1036), a inițiat reconstruirea bisericii în urma unor negocieri cu Imperiul Bizantin. Împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042–1055) a contribuit substanțial la finanțarea lucrărilor, iar reconstrucția bisericii a fost finalizată, potrivit surselor, în jurul anului 1048. Ulterior, niciun alt suveran musulman nu a mai atentat la integritatea acestui lăcaș de cult.

Secolul al XI-lea constituie, totodată, o perioadă marcată de transformări majore în cadrul creștinătății, prin Marea Schismă din 1054 și prin declanșarea cruciadelor, care au generat noi tensiuni religioase și politice în regiune. Biserica apuseană, aflată sub autoritatea papalității de la Roma și revendicând universalitatea (catolicitatea), și Biserica răsăriteană bizantină, definindu-se prin conceptul de ortodoxie, au ajuns la o ruptură formală în urma dublei excomunicări dintre papa Leon al IX-lea (d. 1054) – reprezentat de către cardinalul Humbert (d. 1061) – și patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie (d. 1059). La câteva decenii după deteriorarea relațiilor dintre Roma și Constantinopol, în ajunul Primei Cruciade (1096–1099), papa Urban al II-lea (d. 1099) i-a adresat o scrisoare patriarhului Simeon al II-lea al Ierusalimului (d. 1106), solicitându-i restabilirea comuniunii cu Roma și recunoașterea autorității papale. În contextul avertismentelor venite din partea patriarhului de Constantinopol privind inovațiile doctrinare și liturgice occidentale, patriarhul Ierusalimului a respins această inițiativă.

În acest cadru trebuie interpretate evenimentele din anul 1099, când cruciații occidentali au cucerit Ierusalimul, însoțind victoria de violențe îndreptate împotriva populației evreiești și musulmane, și au instituit o ierarhie ecleziastică proprie aflată în deplină ascultare față de Roma. Patriarhul Simeon al II-lea al Ierusalimului părăsise orașul anterior sosirii cruciaților și a trăit în exil în Cipru până la moartea sa, în 1106. Succesiunea sa a fost asigurată la Constantinopol prin alegerea lui Savvas, iar patriarhia ortodoxă de Ierusalim a funcționat în exil timp de aproximativ 88 de ani (1099–1187).

În paralel, cruciații au înființat cu aprobarea papei o patriarhie latină la Ierusalim, sub conducerea lui Arnulf de Chocques (d. 1118), și au preluat controlul asupra Bisericii Sfântului Mormânt, limitând accesul clerului și credincioșilor ortodocși atât la acest sanctuar, cât și la alte locuri de cult din oraș. Situația s-a modificat radical în anul 1187, când Ierusalimul a fost recucerit de forțele musulmane conduse de sultanul Saladin (1174–1193), conducător al Egiptului și Siriei. Rolul acestuia este esențial pentru evoluția statutului comunităților creștine din Ierusalim și, în mod particular, pentru istoria Bisericii Sfântului Mormânt. După reinstaurarea dominației musulmane, Saladin a permis patriarhului ortodox al Ierusalimului să revină din exilul de la Constantinopol, în timp ce patriarhul latin instituit de cruciați s-a retras la Acra, devenită noul centru al Regatului Latin al Ierusalimului. După căderea Acrei în 1291, patriarhia latină a continuat să funcționeze în exil, mai întâi în Cipru, apoi la Roma, până la restaurarea sa la Ierusalim în anul 1847.

În urma acordurilor încheiate cu regele Richard Inimă de Leu al Angliei (1189–1199), Saladin a garantat accesul liber al pelerinilor creștini și a respectat drepturile comunităților creștine, indiferent de confesiune. Totuși, tensiunile persistente dintre diferitele grupuri creștine, în special între catolici, ortodocși și armeni (exista și un patriarh armean la Ierusalim), cu privire la controlul și administrarea Bisericii Sfântului Mormânt au impus adoptarea unei soluții de compromis. În acest context, Saladin a luat o decizie semnificativă, refuzând să acorde exclusivitatea asupra cheilor bisericii vreunei confesiuni creștine și încredințând această responsabilitate unor familii musulmane. Astfel, familiile Al-Husseini și Nusaybah au devenit, încă din epoca sa, gardienii tradiționali ai Bisericii Sfântului Mormânt. Până în prezent, membrii acestor familii musulmane sunt cei care deschid și închid zilnic biserica cea mai importantă a creștinătății, asigurând în mod imparțial accesul credincioșilor din toate confesiunile la acest loc sacru al mormântului gol al lui Hristos.

Cu toate acestea, tensiunile dintre comunitățile creștine au persistat de-a lungul secolelor. Ordinul franciscan, investit de papalitate cu rolul de reprezentant oficial al Bisericii Catolice în Țara Sfântă, a inițiat o serie de lucrări de restaurare asupra Bisericii Sfântului Mormânt și asupra altor edificii religioase, revendicând ulterior drepturi sporite de administrare asupra acestora. Aceste pretenții au alimentat conflicte recurente între catolicii franciscani și celelalte comunități creștine prezente la Ierusalim, în special ortodocșii, armenii și copții.

Disputele au continuat până în perioada otomană, când autoritatea imperială a intervenit pentru a stabiliza situația. Astfel, sultanul Osman al III-lea (1754–1757) a emis, în anul 1757, un firman prin care a reglementat statutul locurilor sfinte, consacrând principiul egalității drepturilor între confesiunile creștine asupra Bisericii Sfântului Mormânt și a altor sanctuare creștine din Palestina otomană. Acest act a avut o importanță majoră, întrucât a instituit și a garantat ceea ce ulterior a fost cunoscut drept „status quo”-ul locurilor sfinte ale creștinătății, întărit de alte firmane din 1852 și 1853 și recunoscut de marile puteri europene prin Tratatul de la Paris din 1856.

În lumina celor prezentate, se poate argumenta că trei momente istorice au avut un rol decisiv în conservarea și protejarea Bisericii Sfântului Mormânt: intervenția inițială a califului Umar ibn al-Khattab, politica de echilibru promovată de Saladin și reglementarea juridică instituită în epoca otomană de Osman al III-lea. În final, putem adăuga că în epoca contemporană, această tradiție a sprijinului acordat locurilor sfinte creștine din partea suveranilor musulmani este ilustrată și de implicarea regelui Abdullah al II-lea al Iordaniei, care, începând cu anul 2016, a contribuit financiar la restaurarea Bisericii Sfântului Mormânt. Acest gest reflectă continuitatea unei atitudini de protecție și respect față de patrimoniul creștin și față de diversitatea confesională din Ierusalim.

Bibliografie și lecturi recomandate:

Abu-Munshar, Maher Y., Islamic Jerusalem and its Christians: A History of Tolerance and Tensions, London, Routledge, 2007;

Al-Tabari, The History of Al-Tabari, vol. 12 (The Battle of Qadisiyyah and the conquest of Syria and Palestine), Albany, State University of New York Press, 1992;

Azzam, Abdul-Rahman, Saladin. Triumful Renașterii sunnite, București, Editura Corint, 2024;

Hitti, Phillip K., Istoria arabilor, ediția a X-a, traducere de Irina Vainovski-Mihai, București, Editura ALL, 2008;

Simon Sebag Montefiore, Ierusalim. Biografia unui oraș, București, Editura Trei, 2012;

Stoddart, William, What the religions say about each others? Christian attitudes toward Islam and Islamic attitudes toward Chrsitianity, San Rafael, Sophia Perennis, 2008;

Teofan Mărturisitorul, Cronografia, București, Editura Basilica, 2012;

Fifth Hashemite Restoration (1994–present), https://kingabdullah.jo/en/hashemites/fifth-hashemite-restoration-1994-present-1?csrt=3795229375942684370.

Arhiva rubricii În umbra minaretelor

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.