„Aventurile lui Licuţă dincolo Capătul Lumii” (26) de Lică Barbu

23
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licuta‒ Fluturaşii vorbesc?, întrebă surprinsă Perluţa.

‒ Aici toate vorbesc, gânguri fluturaşul galben.

‒ Visăm sau suntem într-o poveste?, întrebă Zburlita cu ochii la Licuţă.

‒ Suntem în faţa unui zid, Zburlito. Nu se vede?, găsi Licuţă un răspuns pe moment.

‒ Ce-i cu locul ăsta? Unde mergem? Cine ne-a adus aici şi de ce? Unde-i balta? Unde-s părinţii noştri? Şi ce-i cu zidul ăsta?, au început să se plângă toţi, într-o avalanşă de întrebări.

‒ Gata! Ce tot puneţi atâtea întrebări? Răspundeţi la ghicitoare şi mai vedem, tună o voce groasă cu scrâşnet de fiare pe care Licuţă o ştia destul de bine din visul de noaptea trecută.

Bănuind că asta e, Licuţă privi la bănuţ. În vis, vocea îi cerea…

‒ Ştii foarte bine ce îţi ceream. Auzim tot ce gândiţi. De aici nu este decât un singur drum pe care îl continuaţi, dacă răspundeţi la ghicitori. Dacă nu, rămâneţi blocaţi în timp şi niciun gând sau vreo altă minune nu vă va duce înapoi în lume, sâsâi vocea, pe un ton parcă mai calm.

‒ Dragi copii!, e simplu. Răspundeţi la ghicitori şi va fi bine, îi calmă fluturaşul.

‒ Să auzim ghicitoarea!, prinse Licuţă curaj.

‒ Vă avertizez că dacă şovăiţi cu răspunsuri greşite, veţi primi ca pedeapsă întoarcerea la locul de unde aţi plecat, adică aici, în faţa acestui zid, mai preciză fluturaşul.

‒ Asta mai vedem. Întoarcerea în timp nu e o joacă, iar greşeala nu e o piedică de a merge înainte şi iar înainte!, adaugă vocea cu înţeles pe un hohot de râs strident.

Copiii se simţeau ca la şcoală şi băgau de seamă că dintre cei doi, bănuţul voia să-i ajute ţinându-le partea chiar dacă vocea lui îi înspăimânta.

‒ Cine trece prin zid şi nu lasă urme?, lansă fluturaşul ghicitoarea.

Grea întrebare. Copiii se priveau unul pe altul, priveau în sus, priveau în jos călcând pe covorul albastru de parcă nici nu era. Pluteau într-un văzduh fără forme, fără contur. Nimic care să-i ajute.

Deodată, Licuţă realiză că prin ei, pe deasupra lor, peste tot, treceau nişte linii de lumină de diferite culori. Pe cele care treceau prin ei, le auzea clar. Unele râdeau, altele plângeau, unele vorbeau întruna, altele murmurau poezii, unele cântau, altele ţipau. Şi toate treceau prin zid dispărând în el fără urme. Ce-or fi astea?

‒ Dacă stau şi mă gândesc…, începu Licuţă răspunsul.

Brusc, din zid căzură câteva pietre căscând o gaură.

‒ Şi dacă nu stau prea mult pe gânduri…, continuă Licuţă.

Şi mai căzură câteva pietre. În zid se contura o poartă prin care Tatalai, curios, îşi aruncă o privire. Nimic nu se vedea. Nici lumină, nici întuneric, nici senin, nici înnourat, nici lucruri, nici fiinţe. Nimic.

Plictisit parcă de această scenă, Tatalai se sprijini cu mâna de zid şi dispăru prin el.

În urma lui, de teamă, ceilalţi s-au strâns împreună unul lângă altul, iar zidul se transformă într-un ecran întunecat.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.