”Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii” (1) de Lică Barbu

38
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaDemult, tare demult, aşa de demult încât Soarele, Pământul şi Luna, nici nu existau. Doar Întunericul. Peste toate ţinuturile Universului bântuiau gândurile rele. Aveau puteri uriaşe şi erau conduse de Rânjitu, cel mai odios gând.

Nenea Timpul încerca să le domolească şi să meşterească Lumea, dar Rânjitu nu-l lăsa. Îşi dorea Haosul absolut, nimicind tot ceea ce se clădea în Lumina timpului.

Pentru a aduce echilibru în Univers, nenea Timpul l-a făurit pe Bucurel, scânteia fermecată. Bucurel aducea linişte şi iubire în spaţiu. Toate gândurile negre cădeau răpuse de zâmbetul lui Bucurel.

Ascuns în infinitul Universului, Rânjitu cu armata sa de gânduri perfide, prin mârşăvie şi minciună, a pus la cale un război de nimicire a Luminii. Nenea Timpul a aflat totul de la câteva secunde rătăcite prin neant şi a luat o hotărâre veşnică. Prin puterea lui l-a ferecat pe Rânjitu dincolo de Capătul Lumii.

Din păcate, Rânjitu, făţarnic şi egoist, l-a luat captiv şi pe Bucurel.

Nenea Timpul şi-a continuat cu răbdare Facerea Lumii. Gândul bun, Bucurel, nu putea fi eliberat decât de un suflet pur de copil. Aşa era scris în stele.

Şi cum timpul le rezolvă pe toate, aşa i-a pregătit şi lui Licuţă un băieţel de poveste, o călătorie dincolo de Capătul Lumii, pentru a-l aduce în lume pe Bucurel, gândul fermecat, iar nenea Timpul ne dă aventura lui.

Caută Comoara

– Şi prieteni, dragi fetiţe! Şi băieţi, şi… Să… aventura… înceapă!… Să înceapă, zic!, ţipă Tatalai ca un disperat, bâlbâindu-se.

Se urcase pe o movilă de pământ galben care străjuia poarta lui Cap Spart şi anunţă toată strada începerea unui nou joc inventat de Licuţă: Caută comoara.

Ghinion! Anunţul lui ţipat aiurea îl sperie pe Ochi de Vultur, porumbelul lui Parfeu, poposit acolo, în salcâmul de la poartă şi de teamă îşi lansă un găinaţ pe capul lui Tatalai.

‒ Ete fleoşc! Plouă!, o coti Tatalai.

Tot grupul de prieteni prezent pe stradă cu joacă la orele după-amiezii, se prăpădea de râs.

Nu mă lasă imaginaţia acestui început de poveste să nu vă prezint grupul de copii, prietenii mei de altfel, dar şi ai voştri din acest moment, dragi cititori.

Şi nu numai imaginaţia nu mă lasă, ci şi primul la năzbâtii copilăreşti, filosoful aiurit, Tatalai: ”Scriitor eu, nene, primul! Te roooog!” M-a îmuiat total. Deci, scriu.

Tatalai are cinci ani fǎrǎ un sfert, aşa zice el şi de fapt îl cheamǎ Storel. Lui îi plac lǎmâile şi când avea trei ani şi un sfert i-a cerut lui tată-su sǎ-i dea lǎmâie: ”Tatǎ, lai!” şi aşa i-a rǎmas numele. Porecla lui, de fapt. Toţi au porecle, c-aşa-i în stradă.

Este un băieţel brunet cu părul creţ, grăsuţ, mănâncă orice. Dacă nu are orice, inventează. Vorbeşte amestecând cuvintele şi culmea, prietenii lui îl înţeleg. Normal. E pe limba lor.

Niciunul dintre prietenii lui Tatalai nu spun nimic că-l prezint primul. Le era milă de el

văzându-l cu găinaţul pe cap şi, na, se mai şi amuzau de ghinionul lui.

Nici măcar Zburlita, adică Eleny, care este la rând în prezentarea mea, nu sare ciufulită la mine cum că ea ar fi prima. Mă şi mir, ştiind-o orgolioasă. Mă priveşte pe sub gene şi aşteaptă să o prezint. Are cinci anişori şi de obicei e nepieptănată, şifonată, murdară şi lipicioasă de la bomboanele cu fructe. Fundiţa din pǎr o are şuie mereu. Ce mai, ca o fetiţă zburlită. Licuţă o porecleşte Zburlita, dar nu din răutate, ci de dragă ce-i e. Între ei doi e ceva special. Nu-i niciun secret. Toată galaxia ştie.

În imaginaţia mea, Zburlita arăta ca o zână. Roşcată ca o piersică bine coaptă, cu părul numai bucle în care este prinsă mereu o floare galbenă. O şuviţă rebelă îi acoperă năsucul cu cincizeci de pistrui (număraţi de Licuţă) ca nişte boabe de grâu în spicul copt. Îmi zâmbeşte cu înţeles că am liber să scriu despre ea în poveste, dar numai cu cerneală din curcubeu. Dar şi despre Licuţă. Că fără el povestea este un tiriflici. Vorba ei, nu a mea.

Cum să o refuz? Îmi este dragă şi o voi ajuta în poveste să devină o neînfricată. Nu pot să o mint frumos, o descriu ca-n poveşti. Toate poveştile sunt adevărate. Nu-i aşa?

Aşa cât de adevărată este şi Perluţa, adică Lucia, verişoara Zburlitei. Porecla i-a pus-o Licuţă. Păi, cum? Scapă cineva neporeclit de Licuţă? Mai ales Lucia pe care a cunoscut-o la un teatru de păpuşi, fără să ştie că e verişoara Zburlitei. Lucia stătea pe scaun lângă Licuţă, iar Licuţă s-a îndrăgostit de ea la prima vedere.

În episodul următor veţi afla cum şi în ce fel s-a îndrăgostit Licuţă de Lucia şi de unde până unde i-a scornit porecla ”Perluţa”. Oare Zburlita ştie? Vom afla vinerea viitoare.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și pagina Zâmbetul unește  

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.