”Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii” (17) de Lică Barbu

26
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaDragi cititori! Cei care au urmărit până acum episoadele trecute ale povestirii mele au impresia că povestea mea se lungeşte şi nu are sens. Nu este aşa. Trebuie să urmez toţi paşii care duc spre acel fantastic al naraţiunii. Cuvintele au fost scrise demult, tare demult, de pe vremea când Soarele şi Pământul nici nu existau, iar eu nu fac altceva decât să le pun în pagină. Urmez calea stabilită de Nenea Timpul, pe care i-a pregătit-o lui Licuţă în toată această aventură.

În episodul trecut rămăsesem la momentul când bacul a acostat la punctul Ghecet.

Să continuăm! Dar nu înainte de a vă cere să fiţi şi voi interactivi în această poveste. E un sfat bun având în vedere că Licuţă aude gândurile la toată lumea şi nu se ştie. Aşa cum mi s-a întâmplat mie în acest episod.

Staţi să vedeţi!

Când bacul se lovi de ponton, pasagerii abia simţiră impactul. Pontonul avea cauciucuri fixate pe laturile sale şi amortiza toată manevra. Oamenii de pe bac se clătinară lent şi atât. Erau obişnuiţi cu asta. Ca şi cum n-ar fi.

Nu şi Licuţă. O teamă neînţeleasă îl cuprinse. În mintea lui văzu cum pontonul cade în adâncuri şi totul era luat de ape. De unde gândul ăsta catastrofal? Şi cum era să se scufunde dacă totul plutea?

Ceva îl îndemna să rezolve situaţia, înţelegând că totul depinde de el. O putere îi veni în forţa gândurilor şi îl numi căpitanul acestor împrejurări deloc liniştitoare.

Nu intră în panică şi prin imaginaţie elimină apa fluviului din acest tablou nefast. Toate pluteau acum în aer, pontonul, bacul şi bărcile legate cu lanţuri de ponton.

Peşti, mai mici, mai mari, se plimbau prin aer, chiar şi o buturugă care plutea pe Dunăre. Înţelese că nu a făcut bine. Peştii puteau muri în aer şi îi cuprinse cu câte o sferă plină cu apă, iar pontonului, bacului şi bărcilor le fixă câte un stâlp din lemn de parcă erau copaci.

Nimic nu-l miră de ceea ce se întâmplă de parcă situaţia asta pentru el era ceva normal.

Îşi privi prietenii şi le auzi gândurile. Zburlita repeta sacadat ”Licuţă, Licuţă, Licuţă” ca o joacă cu care Licuţă era obişnuit.

Perluţa pregătea idei pentru joaca de acolo, de unde vor ajunge. Licuţă nu-i lipsea nici ei din gânduri şi îşi făcea planuri cum să fie mereu lângă el.

Tatalai îşi făcea griji să ajungă mai repede la baltă, ca să-şi pape pacheţelul cu mâncare. Curios pentru Licuţă era că Tatalai nu se bâlbâia în gânduri şi se exprima normal.

Parfeu era mai sărac la gândit. Doar o dorinţă îl îmbulzea. La întoarcere să primească şi el un ciortan sau ce-o fi pentru ai lui de acasă.

Tatăl lui gândea să dea mai întâi cu priponul şi alăturat cu undiţa. Ba nu. Mai întâi cu undiţele şi nu cu amândouă odată. Pe rând, ca să găsească loc bun de pescuit. Şi apoi să arunce priponul. Şi iar o lua de la capăt.

Aurel era îngrijorat de drumul cu maşina. Dacă vor merge prea departe şi vor rămâne fără benzină? Se linişti brusc amintându-şi că avea în portbagaj o canistră cu benzină de 10 litri.

Costică şi Marcel nu gândeau nimic. Vorbeau de fotbal şi pentru asta nu le trebuia gândire.

Oriunde întorcea privirea, Licuţă auzea tot ce gândesc ceilalţi. Glasurile din mintea lor nu se amestecau, nu dădeau buzna în mintea lui. Erau selectate separat prin privirea lui Licuţă.

Nu se mai mira de asta ca şi cum era normal să le asculte gândurile. Nu mai era o ciudăţenie. Se obişnuise şi se întreba dacă şi ceilalţi fac la fel ca el.

Am înţeles asta în momentul în care Licuță mă privi întrebător, în timp ce scriam aceste rânduri. Ce să-i spun?

”Aşa-i povestea, Licuţă. Nu-i vina mea că tu auzi gândurile celorlalţi. La urma urmei e ceva extraordinar. Ceva unic. Poţi să schimbi lumea, să ştii ce vor oamenii, mereu vei fi cu un pas înaintea lor. Păi nu?”

Dacă ar şti el ce îl aşteaptă, nu i-ar mai trebui niciun ghicit de gânduri, niciun pescuit, nimic. Ar ieşi imediat din poveste.

Licuţă mă privi printre gene şi cred că mi-a citit gândul de mai sus. Schimbă imaginea din mintea lui, punând pietre în loc de aer. Totul se blocă. Totul era de nu era. Toţi erau şterşi. Clipa s-a oprit.

Ce vrea să facă? Nu am cum să termin povestea aici. E de-abia la început. Nu am cum să renunț la imaginaţia mea. E pregătită de mult. Orice cuvânt pe care vreau să-l scriu mai departe se blochează de gândul lui Licuţă. Mă întorc la începutul poveştii şi-i cer ajutor Timpului.

”Stai liniştit, scriitorule! E stabilit de mult ce se va întâmpla mai departe. Povestea continuă. Licuţă îşi încearcă puterile doar. Ai uitat de Zburlita? Uite! Priveşte-l!”

La impactul bacului cu pontonul, Zburlita se clătină un pic şi din reflex, dar şi intenţionat, îl prinse pe Licuţă de mână. Toată imaginaţia lui Licuţă dispăru şi scena reală reveni la normal. Doar o secundă a durat totul.

‒ Hai că am ajuns, Licuţă.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește  

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.